• 51 comentarii

    9989 vizualizari

  • 187 comentarii

    28595 vizualizari

    E clar: romanilor nu le-a mai ramas nici bucuria fotbalului

    E clar: romanilor nu le-a mai ramas nici bucuria fotbalului


    Cred că a fost primul meci al naționalei de fotbal pe care românii nu l-au putut vedea. Cînd spun asta, iau în calcul inclusiv perioada neagră a comunismului în care, cu toate restricțiile și economiile practicate, parcă nu au îndrăznit, totuși, să reteze și această mică bucurie a amărășteanului mioritic. Mă refer, desigur, la ce s-a întîmplat aseară, cînd meciul Belarus-România, unul oficial, la urma-urmei, nu s-a transmis decît pe un post de nișă, Digi TV, la care am înțeles că au acces doar vreo treime dintre români. Și la fel se va întîmpla, umblă vorba, și la marele meci cu Franța. TVR nu mai are bani pentru meciurile selecționatei naționale, dar a avut bani să își deschidă vreo 6-7 canale diferite, care, iată, nu sunt de niciun folos. Ce facem, punem iar antenele pe bulgari? Cum s-a ajuns în situația asta nu mi-e clar, nu mă pricep la audiovizual și la regulile care îl guvernează, dar mă întreb doar atît: dacă mare masă a românilor nu mai poate nici un meci al tricolorilor să vadă, care va fi următorul pas? Ce ni se mai taie? Ce ni se mai reduce? Ori, vorba unui banc ceaușist celebru: domnilor guvernanți, cu cianură de ce nu încercați?

    Continuare
  • 182 comentarii

    19532 vizualizari

    Cum pregătește puterea, meticulos, dinamitarea viitorului regim

    Cum pregătește puterea, meticulos, dinamitarea viitorului regim

    Sondajele de opinie arată că PDL se prăbușește vertiginos pînă spre o cotă care l-ar putea împinge, se spune, în afara parlamentului, în 2012. Personal, nu cred că va fi chiar așa, dar ceea ce puțini remarcă e faptul că, prin acțiunile sale, paradoxal, regimul Băsescu a început demult să sape la temelia viitoarei puteri, indiferent care va fi ea, lucru care nu are cum să îi displacă. Să mă explic.

    În perioada guvernării Năstase, din care am avut onoarea să fac parte, se discuta insistent, în ultima parte a anului 2004, despre tot felul de măsuri populiste pe care ar fi fost recomandat să le luăm, pentru a ne spori zestrea electorală, fiindcă existau bani. Îmi aduc aminte că Marian Sîrbu, parcă, a venit chiar cu ideea să majorăm pensiile, dar cel care s-a opus a fost Năstase, care a spus că banii din buget trebuie folosiți în primul rînd pentru investiții care să producă bani, la rîndul lor, precum autostrada Bechtel șamd. Mihai Tănăsescu, la rîndul lui, era foarte parcimonios cu finanțele, nu concepea nicio cheltuială hazardată, eu eram obsedat de investiții în energie și în parcuri industriale, cum nu prea am mai auzit să se fi făcut în ultimii ani și tot așa...

    Exista, recunosc, o încredințare fermă că PSD va cîștiga alegerile (nici azi nu sunt pe deplin convins că le-a pierdut cu adevărat) și eram conștienți că, după scrutin, tot noi va trebui să gospodărim țara, așa că nu ne înduram să aruncăm cu bani de care tot noi ar fi trebuit să ne folosim. Așa se face că guvernul Tăriceanu a beneficiat, cînd a ajuns la putere, de o rezervă de cîteva miliarde bune de euro, strînse de noi cu trudă, din care s-a apucat imediat să facă pomeni electorale. Sunt curios dacă i-ar mai fi dat mîna să introducă celebra cotă unică dacă în loc de munți de bani ar fi găsit în visterie doar un bilet cu lista datoriilor. Cum am găsit noi cînd am venit la putere, în 2000!

    A urmat de acum știuta angajare masivă de bugetari, răsplătirea sponsorilor politici șamd, iar banii s-au topit iute. Guvernul Boc instalat după 2008 nu a mai găsit munți de bani în rezervă, dar a găsit o țară fără datorii demne de luat în seamă, un teren virgin, financiar vorbind, pe care s-a apucat, rapid, să îl ”pîngărească” prin împrumuturi peste împrumuturi de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, piața internă și externă șamd. Și uite așa, s-au mai topit cîteva zeci de miliarde de euro. În acest moment, se vorbește de un nou împrumut de la FMI, ceea ce ar putea aduce România aproape de limita maximă a îndatorării, desigur, ținînd cont de posibilitățile noastre de rambursare. Acest împrumut nou ar avea menirea să ”rostogolească” pentru viitor tranșele pe care țara noastră ar trebui să le achite, de la anul, în contul banilor luați deja anul trecut. (Cum se știe, împrumutul de la Fond se achită într-o perioadă de pînă la cinci ani). În 2011, România va avea de finanţat un deficit bugetar de cel puţin 6 miliarde de euro dacă va reuşi să reducă nivelul acestuia la 4,4% din PIB, iar către FMI va avea de plătit cca.300 de milioane de euro. Serviciul datoriei publice guvernamentale pe anul viitor va cuprinde rate de capital de circa 11,3 mld. euro şi dobînzi de 2 mld. euro, adică un total de peste 13 mld. Euro. În 2012, an electoral, cînd începe și rambursarea ratelor de capital, nota de plată va creşte cu încă aproape două miliarde de euro. 

    Prin iunie, Tănăsescu avertiza că România nu ar trebui să mai ia un nou credit de la FMI, fiind de preferat soluții alternative. Numai că regimul PDL știe de ce e bine să facă toate împrumuturile pe care le are la îndemîna. Pentru că ele vor trebui plătite nu de către cei care le-au contractat în actualul mandat, ci de către viitoarea guvernare, că va fi ea PSD, PNL, sau o combinată. PDL și Băsescu știu și rîd în barbă de pe acum la gîndul că, viitorul președinte și viitorul guvern vor trage din greu să achite tranșele de bani luate azi de ei, în timp ce portocaliii vor sta, relaxați, în băncile opoziție și vor critica puterea, așa cum stă bine oricărei opoziții. Indiferent cine va veni la putere, deci, va porni cu cel mai mare handicap de după revoluție, în ceea ce privește starea economiei. Iată de ce putem considera că adevăratul guvern de sacrificiu nu e Boc 5, așa cum se scrie în presa ultimelor zile. Ci guvernul de după viitoarele alegeri, oricare va fi el.




    Continuare
  • 29 comentarii

    8793 vizualizari

    Cum stie Traian sa ii transforme pe toti in mateloti

    Cum stie Traian sa ii transforme pe toti in mateloti


    Văzută din miezul politicii, ultima ieșire a lui Traian Băsescu, de la B1TV, pare un atac în gol, care l-a transformat și mai rău în ținta loviturilor adversarilor. Văzută mai dinspre afară, așa cum o fac eu, bunăoară, situația pare un pic diferită.

    În fapt, cred că marinarul a mai repurtat o victorie, iar învinșii lui încă nici nu își dau seama că au pierdut. Poate chiar se împăunează cu felul cum l-au pus la punct. De ce cred eu că Băsescu a mai marcat un punct? Simplu: și-a obligat adversarii să se coboare la nivelul mahalalei ca să îi dea o chelfăneală, numai că, acolo, fostul marinar e de neînvins. Cînd spun mahala, mă refer, desigur, la cotele de limbaj atinse, la vulgaritatea replicilor.

    Pentru președinte, liderul PSD e o maimuță și un linge-preș, cel al PNL e un milog politic, afaceriștii Vîntu și Voiculescu sunt niște turnători bolnavi la cap, șeful Senatului e un om slab, un distins analist și un poet celebru sunt vulgari etc. Exprimările celui care reprezintă România în lume sunt jenante, dar cred că nu au fost rostite cîtuși de puțin la mînie, ori dezinteresat. Mult mai degrabă, cred că am asistat la o capcană întinsă oponenților săi, iar aceștia s-au grăbit să cadă în ea, în culmea fericirii. Crin Antonescu l-a etichetat drept ”securist, om corupt, hoţ care este prins la furat" și i-a lipit, suplimentar, eticheta de ”derbedeu” pe frunte. Victor Ponta  nu s-a lăsat nici el, făcîndu-l mincinos, mare escroc etc. Vîntu a declamat că se înconjoară de lichele și că terorizează țara. Astăzi, polițiștii i-au strigat președintelui ”javră ordinară”. Exemplele pot continua la nesfîrșit.

    Te uiți și nu poți crede că e adevărat, îți vine să te ciupești de braț. Va să zică, nu e de ajuns că avem un președinte care a coborît funcția pe care o deține cu o treaptă mai jos de bodega ”Cireșica”. Suntem obligați să vedem, peste asta, și cum se reped toți să îi urmeze exemplul și să coboare încă și mai jos, dacă se poate. Vorba aia, dacă-i bal, bal să fie...Niciunul dintre cei loviți sub centură de șeful statului nu s-a gîndit vreo clipă să facă o mișcare inteligentă și să îl lase în ofsaid, parînd atacul elegant și printr-o exprimare aleasă, tocmai pentru a pune o distanță cît mai mare între el și personaj. Pentru a evidenția diferențele de educație și civilizație. Pentru a arăta că nu toată lumea vorbește, în politică, la fel ca în manualul lustruitorului de punte. Ori pentru a arăta că îți poți expune un punct de vedere și fără să înjuri.

    Din păcate, oameni precum Ponta sau Antonescu sunt încă și mai afectați la capitolul imagine decît Băsescu, pentru că acesta din urmă, cel puțin, e știut ca atare și imunizat în ceea ce privește percepția în ochii opiniei publice. Ăsta e, nu ai ce îi face, îl iei sau îl lași, dar nu îl mai schimbi. Și, cum se vede, electoratul l-a ”luat” deja de 4-5 ori. De la unii adversari ai lui, te aștepți, însă, la ALTCEVA. Un altceva care nu mai vine. Mulți sociologi și politologi au avertizat de mult că, după era Băsescu, piața politicii va cere un personaj diametral opus, pentru că actualul președinte a epuizat modelul existent. Un personaj stilat, cult, vorbitor de limbi străine, politicos, răbădător. Prin ceea ce face, zi de zi, Traian Băsescu reușește, însă, cu brio, să îi aducă pe toți la nivelul lui, băgîndu-i, abil, într-un pat procustian, în care victimele se mai întind și cu plăcere. Cînd va fi sfîrșit de murdărit toată scena politică, Traian va putea rînji, în fine, fericit: ”cine spuneați că e vulgar?”. Și intuiesc că nu va mai fi nimeni să îi dea replica...





    Continuare
  • 52 comentarii

    8452 vizualizari

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    De cînd am ales să mă retrag definitiv din politică am un avantaj, despre care am mai vorbit și cu alte ocazii și pe care, probabil, îl voi invoca și de aici înainte: acela de a vedea lucrurile mult mai obiectiv, de pe margine, cum se spune...

    Iar unul dintre aceste lucruri este o constatare, din păcate, dramatică, despre care nu îmi face niciun fel de plăcere să vorbesc. E vorba de faptul că puterea politică din România confundă tot mai mult legitimitatea de a fi ales cu dreptul de a decide, de a legifera absolut orice și oricînd. În realitate, e o gravă eroare concepția că, odată ales, îți achiziționezi, ca om politic, un statut special, absolutist, divin, care îți permite orice decizie. Legitimitatea conferită de alegeri e o calitate care trebuie construită și confirmată în permanență, prin dialog cu cei din jur, dar, în primul rînd, cu alegătorii. Sunt absolut de acord că o țară nu se poate conduce prin referendumuri, dar nici în condiții de izolare totală, ca să nu spun de sfidare a alegătorilor.

    Lumea modernă trăiește, din acest motiv, o contradicție tristă: cetățeanii se ocupă tot mai mult, mai ales în situații de criză, precum cea de acum, strict de propriile probleme, iar politicienii, în loc să facă demersuri pentru a-i atrage în proiecte sociale colective aleg, dimpotrivă, să mizeze pe forță și pe îndepărtarea de problemele celor mulți.

    Politicieni de tip Traian Băsescu, spre exemplu, cer alegătorilor putere, tot mai multă putere...Vrea Primăria, apoi Consiliul General, apoi Președinția, apoi Guvernul, apoi un Parlament docil, apoi o societate docilă, o țară întreagă la picioarele lui. Cînd obține ceva din ceea ce solicită, decretează imediat că este Dumnezeu și doar el deține adevărul absolut. Cetățeanul contează strict atît timp cît are ceva de oferit.

    Asemenea mentalitate e transmisibilă în jos, către mase, nu degeaba se spune că peștele de la cap se împute. Se știe de milenii că nu se poate interveni la nivel general fără modificări ale mentalității individuale. ”Dacă e să se schimbe lumea, întîi trebuie să mă schimb eu” zice japonezul. La noi, se împămîntenește conceptul invers: întîi să mi se dea, întîi să se schimbe sistemul, și apoi văd eu dacă e cazul să mă schimb sau nu, În mod firesc, e blamabilă asemenea gîndire, dar cum poți da cu piatra cînd exact ăsta e mesajul oferit de primii oameni ai nației: ”Dacă vreți să vă dăm, dați-ne mai întîi voi totul”?

    Din nefericire, s-a dovedit că nici măcar atunci cînd Băsescu a primit destul de mult de la alegători nu a oferit nimic la schimb. Și nu e singurul. Astfel, se distruge sistematic respectul pentru autoritate, se accentuează disoluția statului, se favorizează haosul. Locul dialogului deschis, onest, cu cetățenii e luat de ședințe de taină, de închiderea ușilor în nasul presei, de decizii ”la secret”, în numele principiului găunos, comunistoid, ”știm noi mai bine ce trebuie făcut, nu trebuie să știe și poporul”.

    În România, totul se secretizează, vertiginos, iar politica dialogului lasă loc politicii pumnului. În viziunea guvernanților, nu mai avem organe de presă, ci trîmbițe înveninate ale mogulilor. Nu mai avem sindicate, ci organizații clădite după model mafiot care se implică, pe bani, în lovituri de stat. Nu mai avem mitinguri de protest, ci atentate la instituțiile democratice ale statului. Nu mai avem societate civilă, ci lingăi plătiți din surse oculte. În fine, nu mai avem opoziție, ci grupuri de interese gata să vîndă țara estului/vestului/oricui e interesat...Repet, toate astea în viziunea guvernanților. Priviți cu atenție la figuri precum premierul Emil Boc, precum ministrul Elena Udrea ori precum Roberta Anastase. Oamenii ăștia nu mai vorbesc ca niște aleși ai poporului, ci precum Moise abia pogorît de pe munte, cu tablele legilor în brațe. Se ascultă cu pioșenie, dar nu se comentează, cam ăsta e mesajul nerostit.

    Tarele sistemului se propagă exponențial și pervertesc brumele de conștiințe rămase; cetățeanul de rînd se scîrbește și se închide în sine; societatea românească se închide, și ea, la loc, după două decenii de libertate în care nici nu a apucat să se deschidă cum trebuie. Iar, peste toate, cel mai grav e că viitoarea putere, oricare va fi ea, ar putea nu să o ia de la zero, pe baze normale de această dată, ci să continue exact de unde a lăsat cea actuală.



    Continuare
  • 134 comentarii

    43362 vizualizari

    Cazul Curtii Constitutionale: de ce se iau decizii pe muchie de cutit?

     Cazul Curtii Constitutionale: de ce se iau decizii pe muchie de cutit?


    Respingerea contestațiilor opoziției la legea pensiilor ridică o problemă care ar merita o mai amplă dezbatere în presă, cred eu, cu atît mai mult cu cît e vorba de decizii care afectează nu o persoană, ci o țară întreagă.


    Presa de ieri și cea de azi consacră spații generoase unei chestiuni aparent incitante: a votat sau nu pesedistul Ion Predescu în favoarea respingerii contestațiilor PSD și PNL, și dacă da, ce jocuri politice face?

    Nu știu dacă Predescu, fostul meu coleg de partid și de parlament, a votat așa ori ba, nici dacă are sau nu dreptate. Sau dacă a făcut te miri ce jocuri politice oculte. Mi-e teamă, în schimb, că nu vedem pădurea din cauza copacilor. Adevărata problemă este faptul că 4 dintre cei 9 judecători, indiferent care, au analizat îndelung legea, mai bine de o săptămînă, și au ajuns la concluzia că este neconstituțională.

    Or,  judecătorii Curții sunt specialiști de prim rang, juriști cu experiență, oameni care știu să analizeze o lege cu ochiul profesionistului versat. Nu e vorba de verdicte ale presei, ori ale politicienilor care se perindă de dimineață pînă seara pe micile ecrane. Și observăm, în același timp, că opinia unei singure persoane face ca o lege să devină din constituțională, ne-constituțională și viceversa. O lege care are implicații pentru milioane de români, pentru ani sau decenii de aici încolo, cel puțin teoretic. O lege care poate împinge mulți bătrîni la disperare, sau poate chiar la sinucidere, este considerată în afara legii de 4 judecători și în interiorul ei de 5.

    Percepția la nivelul opiniei publice e simplă și justificată: dacă patru din nouă judecători consideră legea cu probleme, înseamnă că ceva ar putea fi în neregulă acolo. Și dacă ar fi fost vorba de o singură opinie contradictorie și tot am fi avut un semnal de alarmă. Mă întreb dacă legea de funcționare a Curții Constituționale nu ar trebui modificată după modelul oferit de sistemul proceselor cu jurați, acolo unde nu există verdict fără unanimitate. Dacă un singur jurat vede lucrurile altfel, condamnarea nu se poate pronunța, iar deliberările continuă pînă cînd se pun toți de acord. Se poate ajunge chiar la rejudecarea procesului, în cazul absenței unanimității, funcție și de reglementările statale în țări federale precum SUA, spre exemplu.

    Mesajul e simplu: un om nu poate fi condamnat, iar viața lui nu poate fi distrusă, dacă, într-un juriu, există persoane, chiar în minoritate, care consideră probele insuficiente.

    De ce, oare, e posibil ca viețile a milioane de români să fie sever afectate de o lege față de care 44% (matematic calculat) dintre judecători au rezerve? Poate că aici ar trebui canalizate dezbaterile din media, iar rezultatul ar trebui să fie o propunere de modificare a legii de funcționare a Curții, măcar în sensul introducerii majorității de două treimi, dacă a unanimității nu e posibil. Și dacă tot vorbim de modificarea legii, poate nu ar fi o idee rea să se renunțe și la sistemul desemnării judecătorilor de către instituții politizate, pentru a elimina orice fel de suspiciuni legate de posibila influențare ocultă a acestora. Curtea Constituțională trebuie să fie o redută absolut neutră și o stavilă împotriva abuzurilor politice cărora le cade victimă cetățeanul, nu o emanație a acelorași structuri politice care produc obiectul muncii judecătorilor, adică legile.

    Continuare
  • 34 comentarii

    7475 vizualizari

    Moartea ca spectacol, în România

    Moartea ca spectacol, în România


    Două cuvinte care nu încap, de obicei, în aceeași propoziție, la noi, oricît de absurd ar părea, se împletesc armonios. România ultimelor decenii e o țară în care moartea a devenit parte a showbizului, iar înmormîntările celebre scot în stradă mai mulți oameni decît mitingurile sindicale. Un soi de exhibiționism sui generis face ca mulți români să transforme, cu bună știință, moartea celor dragi, în spectacole care, mai nou, includ pînă și aplauze.

    Moartea și înmormîntarea colegului și prietenului meu, Adrian Păunescu, e doar un exemplu, mai sunt multe altele. Nu reușesc să înțeleg această dorință de spectacol, această goană furibundă după popularizarea la maxim a unui eveniment care ar trebui să privească, în mod firesc, doar pe cei foarte apropiați.

    În țările civilizate, nici măcar marile staruri, gen Michael Jackson, nu au parte, prin grija familiilor, de ultime spectacole televizate în direct, cu mii de participanți, precum se întîmplă la noi. Fanii își iau rămas bun la capela unde este depus trupul celui dispărut, dar mai apoi, înhumarea are loc în cadrul unei ceremonii discrete, cu participarea cîtorva persoane apropiate. La noi, te îngrozești privind. Cînd moare un persoană cunoscută, presa face un show total, în ziua înmormîntării porțile cimitirului sunt luate cu asalt, curioșii se cocoață pe cruci, mormintele altora sunt călcate în picioare, pomii sunt folosiți pe post de tribune, se fac fotografii, lumea se calcă în picioare...Parcă fiecare vrea să își ia porția de nemurire, parcă fiecare vrea să se laude, peste ani, ”am fost și eu acolo”. Și cînd te gîndești că marele Petre Țuțea s-a stins, într-un decembrie mohorît, într-o rezervă modestă a spitalului Christiana, iar pe ultimul drum a fost condus într-un car tras de boi, de Sf.Nicolae.

    Un manelist celebru anunță presa că va cheltui cîteva sute de mii de euro pentru înmormîntarea iubitei soții, apoi are grijă să afle toată lumea din ce țară va importa marmura neagră din care se va face cavoul. Cînd moare o vedetă, pe micile ecrane încep să se perinde tot felul de personaje, unele de-a dreptul sinistre în raport cu personalitatea celui dispărut. Fiecare știe perfect cine a fost mortul, ce merite a avut, unde a mai greșit-o, cum ar fi trebuit să procedeze în viață. Avem, deja, și cioclii mediatici de profesie, jurnaliști puși să comenteze, sistematic, mai toate înmormîntările VIP.

    Apoi, încă mai înainte de coborîrea în pămînt, apar și dezvăluirile. O fostă nevastă iritată se pune pe povestit, un fiu dezmonștenit are și el cîteva de spus, cîțiva ex-camarazi de la infanterie își amintesc că...Totul e pus pe masă cu satisfacție sălbatică, disecat sub reflectoare, tăiat și împăturit, ca să încapă în valiza ratingului ori a tirajului vîndut. Am citit, cu stupoare, că soțul unei foste vedete prematur decedate a mers pînă la a încheia un contract autentic cu un post TV, pe bani grei, pentru ca numai acolo să ajungă dezvăluirile aducătoare de publicitate.

    Despre Adrian am văzut, zilele trecute, că se înghesuiau la TV să vorbească maneliști și actori din trupe ambulante de umor îndoielnic, oameni care nu i-au citit, poate, vreo poezie în întreaga lor viață. Despre maestrul Beligan îmi amintesc cum a căzut, la înmormîntarea lui Dinică, după ce presa i-a băgat, în cimitir, reflectoarele în ochi. Alt spectacol numai bun de exploatat. La moartea lui Șerban Georgescu i-au răsturnat sicriul în groapa mult prea mică, și totul a fost consemnat, desigur, cu multă satisfacție, de presa avidă. Dar, oare, e presa avidă și vinovată, sau cei care o cumpără pentru asemenea relatări?

    S-a spus din cele mai vechi timpuri că pentru români, moartea și nunta sunt cele mai importante spectacole, dar parcă s-a ajuns prea departe. Dimensiunea spirituală a unei valori ajunge să fie măsurată, dramatic, în numărul de curioși care își rup nasturii la înmormîntarea lui și în numărul de materiale de presă care îi sunt dedicate. Horia Șerbănescu? Nu a fost cine știe ce, a avut doar cîteva zeci la înmormîntare...Jean Constantin? Tare, a avut lejer cîteva sute. Ștefan Iordache? Și mai tare, președintele și-a trimis chiar familia la înmormîntare, chit că nu îl cunoscuseră în viață. Cei mai vîrstnici își amintesc...daaaa, la Ileana Sărăroiu a fost cel mai tare, cîteva mii așa, la prima strigare...Și un sobor de 15 preoți...Și o slujbă completă, de patru ore bătute pe muchie, fără ”ciupituri”. Trist, dezamăgitor, dureros.

    Poate ar trebui ca România să facă efortul de a se debarasa, totuși, de metehnele venind parcă, din alte veacuri, pe care nu le-am întîlnit în alte țări pe unde am umblat, și să înțeleagă ce înseamnă discreția, bunul gust și decența în ce privește un eveniment solemn, precum ultimul drum. Moartea autentică nu e, nici măcar la Hollywood, un spectacol...


    Continuare
  • 58 comentarii

    7637 vizualizari

    Cum a ajuns Parlamentul mai nedemocratic decît Marea Adunare Națională

    Cum a ajuns Parlamentul mai nedemocratic decît Marea Adunare Națională


    Citesc în presă opiniile unor parlamentari ai Opoziției, potrivit cărora ultimele modificări aduse regulamentelor parlamentare ar fi transformat forul legislativ într-o nouă Mare Adunare Națională. Din păcate pentru unii politicieni mai tineri, care au recurs la această comparație, trebuie spus că lucrurile nu stau deloc așa. Și vor vedea, dacă citesc rîndurile de mai jos, și de ce folosesc formula ”din păcate”....

    Cum se știe deja, PDL și aliații săi au modificat, marți, regulamentul Camerei Deputaților în sensul că ședințele de Birou nu mai au nevoie de niciun fel de cvorum, ceea ce elimină complet opoziția de la actul decizional. Aberanta hotărîre vine la puțină vreme după ce aceiași oameni, în frunte cu Roberta Anastase, au tîrît Parlamentul în mocirla unui vot dictatorial, în care 80 de voturi au făcut cît 170. Acum, ei sunt acuzați că au transformat Parlamentul în Marea Adunare Națională, de odinioară.

    Pentru cititorii care nu au prins acele vremuri sau era prea necopți, o să spun că, în realitate, nu e deloc așa. Din punct de vedere procedural, MAN era adesea o instituție mai democratică și mai sobră decît Parlamentul actual. Conform Constituției RSR, care stipula atribuțiile și drepturile parlamentului comunist, ședințele nu se puteau derula sub nicio formă în absența cvorumului de jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor (art. 55: MAN lucrează numai dacă sunt prezenți cel puțin jumătate plus unu din numărul total al deputaților), iar legile se votau doar cu majoritatea simplă a tuturor deputaților (art. 56: Legile și hotărările sunt adoptate dacă întrunesc votul majorității deputaților MAN).

    Asta înseamnă că, în acea vreme, toate legile erau echivalentul celor organice actuale, deci presupuneau o mult mai mare rigoare și o prezență la vot pe măsură. Dacă, astăzi, numărul total al deputaților este de 334, iar cvorumul de ședință este de 168, înseamnă că o lege se poate vota cu 85 de voturi pentru, în timp ce, respectînd regulile MAN, ar fi fost obligatorii fix 168 de voturi pentru orice lege. Desigur, legile constituționale reclamau și în acea perioadă tot două treimi din voturi.

    Acum, cu noile reglementări, ședințele de Birou Permanent nu mai au nevoie, halucinant, de niciun fel de cvorum, ceea ce nici măcar comuniștii nu au îndrăznit, după cum am arătat. Mai mult de atît, aceeași Constituție comunistă avea două prevederi care, cred eu, ar fi fost mai mult decît benefice în prezent. Astfel, potrivit art.53, MAN avea, pe lîngă comisiile parlamentare uzuale, o comisie juridică, dar și constituțională, care verifica, în permanență, constituționalitatea legilor adoptate. În prezent, cum se știe, pentru fiecare nelămurire este necesară sesizarea Curții Constituționale, ceea ce lungește inutil termenele de adoptare a unor legi și, după cum se vede, mai nou, nici măcar nu reușește să pună capăt disputelor. Nu mai pomenesc interminabilele dispute legate de felul în care sunt desemnați judecătorii CC. De asemenea, Comisia juridică și constituțională, în versiunea MAN, avea posibilitatea, potrivit aceluiași art.53, să includă între membrii săi și specialiști reputați în domeniu care nu erau aleși ai poporului, dar care se considera că trebuie să aibă un cuvînt de spus în chestiuni de asemenea importanță.

    Desigur, s-ar putea obiecta că aceste prevederi aveau doar un rol decorativ într-o țară condusă, de facto, în regim dictatorial. Perfect de acord, dar, observ că ”decorativul” de ieri era mai înțelept decît cel de azi, căci dacă aruncăm o privire la cum a început să arate procesul legislativ de la noi și la funcționarea statului, în ansamblu, nu sunt sigur că în curînd nu ne vom întoarce cu totul la practicile de tristă amintire. Îm fond, ce e mai periculos: să ai prevederi democratice aplicate dictatorial, sau să ai direct prevederi dictatoriale și să te trezești, astfel, în lumea lui Vadim Tudor, unde e mai bună o dictatură sănătoasă decît o democrație bolnavă?

    Probabil că o ”soluție” ideală pentru actuala putere ar fi aceea ca legile să fie adoptate la Palatul Cotroceni, trimise direct guvernului spre aplicare, iar Parlamentul doar să ia act de ele, din Monitorul Oficial.

    Și o ultimă întrebare: oare celebrul moratoriu  propus opoziției de către președinte viza cu adevărat răgazul necesar adoptării unor legi care încă nici nu există, precum cea a bugetului de stat? Sau era, mai degrabă, răgazul pentru eliminarea completă a opoziției din orice structură consultativ-decizională, pentru ca regimul portocaliu să aibă drum bătătorit pentru orice îi va trece prin cap?

    Continuare
  • 24 comentarii

    8038 vizualizari

    De ce nu sunt de acord cu dl.Isărescu

     De ce nu sunt de acord cu dl.Isărescu


    Două ieșiri la rampă, în aceeași zi, care merită toată atenția, chiar dacă sunt doar parțial de acord cu una dintre ele, și chiar dacă ele sunt ușor în opoziție una față de cealaltă.

    În prima, economistul-șef al BRD, Florian Libocor, spune că România a ajuns la un nivel al evaziunii fiscale care nu a mai fost atins din 1990. El atrage atenția că situația dramatică actuală este cauzată în primul rînd de incapacitatea statului de a colecta  taxele și impozitele, ceea ce generează drept unică soluție de redresare economică reducerea la nesfîrșit a cheltuielilor bugetare.
    Libocor mai spune că reluarea creditării e un vis frumos în condițiile în care se aplică sistematic tăieri de venituri.

    Absolut de acord cu opinia domniei sale, care sintetizează, de pe poziția de expert al unei mari bănci private, adevăratele probleme ale economiei românești. Aș adăuga că, atît timp cît afaceriștii care constituie clientela politică a actualei guvernări sunt scutiți de la plata a tot felul de datorii către stat, unele bătînd spre suta de milioane de euro, e inutil să jupoi șapte piei de pe spinarea contribuabilului mărunt, în speranța că relansezi economia. Mai spune dl.Libocor că numai din stoparea contrabandei cu ţigări, statul ar putea obţine venituri suplimentare de un miliard de euro. Așa o fi, dar îmi aduc aminte de anumite acuzații formulate anul trecut, în campania electorală, legate de niște țigări de contrabandă a căror valoare umflase buzunarele unor grei ai partidului de guvernămînt și, implicit, ale partidului în sine. Cu buzunarele alea cum rămîne, dacă lichidăm contrabandă?

    O a doua opinie vine de la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. El spune că vina pentru datoria externă privată a României o poartă românii înșiși, cei care s-au repezit să ia, în ultimii trei ani mai ales, credite pentru diverse produse casnice, iar acum au dificultăți cu rambursarea lor. Fenomenul e corect prezentat, dar incorect explicat, și aici mă despart în gîndire de dl.Isărescu.

    Într-adevăr, în guvernarea ADA, românii s-au năpustit să ia credite peste credite, dar au făcut-o pentru că guvernanții înșiși au încurajat această practică și au promis, sistematic, marea cu sarea, începînd cu celebrul ”Să trăiți bine!” din campania electorală 2004. ”O să vedeți cît de mult s-a dotat România cu frigidere, mașini de spălat și asa mai departe", mai spune dl.Isărescu. Așa e, dar să nu uităm nici faptul că, de dimineață pînă seara, eram asediați de mai-marii țării cu mesaje hiper-optimiste despre creșterea economică, ajunsă la cote fără precedent, despre ce viitor luminos ne așteaptă șamd. Nici măcar izbucnirea crizei economice mondiale nu a temperat acest hei-rupism total deraiat de pe șine, să ne aducem aminte doar ce asigurări primeam de la președinte și de la premier, conform cărora România nu va fi afectată, că există bani pentru creșteri de salarii și pensii etc. Și de ce să n-o spunem, ce e rău în faptul că, după 50 de ani de dictatură și de lipsuri, românii de rînd au încercat să își ridice puțin ștacheta nivelului de trai, să alunge amintirea sumbră a vremurilor teribile de altădată cu un frigider sau o mașină de spălat noi? Chiar era musai să intrăm în UE cu WC în curte și opaiț în loc de lustră?

    Și să ne mai amintim, doar în treacăt, ce costuri uriașe a presupus campania prezidențială de anul trecut, probabil mai mari decît toate campaniile de după 1990 la un loc; toți banii aceia au venit de undeva, iar cei care i-au dat, musai să îi recupereze acum, prin orice mijloace. Nu îmi aduc aminte să îl fi văzut vreodată, în acea perioadă de explozie a creditelor, pe dl.Isărescu ieșind, întunecat la chip, la scenă deschisă, pentru a le atrage atenția românilor că nu fac bine ce fac. Așa cum o face azi, din păcate retroactiv, adică într-un moment cînd nu se mai poate repara nimic. Datoria privată a țării a ajuns la 23 de miliarde de euro, iar 50% din populația activă are de achitat rate la bancă, mai mari sau mai mici, din salarii și pensii tot mai mărunte și mai nesigure. Comerțul cu iluzii implică, întotdeauna, costuri uriașe. Iluziile le-am avut, deja, acum, pentru mulți ani, urmează costurile, din nefericire.






    Continuare
  • 23 comentarii

    6319 vizualizari

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Se spune că, statistic vorbind, un român din patru nu știe ce aniversăm de 1 Decembrie, dar nu asta e adevărata problemă, din păcate. Văzută din afara granițelor, în anul de grație 2010, România, de ziua națională, arată ca o caricatură a ceea ce se presupune că ar trebui să fie o țară membră UE.

    E greu de spus dacă trebuie să plîngi sau să te umfle rîsul. Sigur e că rămîi năuc, privind din zare. În general, România nu există, pentru presa străină, dar, în ultima vreme apare tot mai des, totuși, din cauza scandalurilor pe bandă rulantă de aici.
    Ultima găselniță a politicienilor e exportul în marile instituții europene al scandalurilor autohtone, precum furtul de voturi, păruiala și loviturile sub centură etc. (Vezi cazurile de la Comisia pentru petiții a PE sau așa-zisele dezvăluiri despre manevrele PSD pentru blocarea accesului în spațiul Schengen).

    Dincolo de asta, a privi manifestările de Ziua Națională fără să te amuzi e tare greu. În primul rînd, România se comportă de parcă la 1 Decembrie 1918 a pierdut ceva, nu a cîștigat. În general, atmosfera e sumbră și apăsătoare. Se depun coroane de flori, se fac slujbe de pomenire, demnitarii se închină în fața camerelor de luat vederi, se afișează mutre îngîndurate, ca să dea bine în cadru. Au loc, desigur, masive avansări în grad, în special pentru patrioții din serviciile secrete. După care avem showul, neschimbat de decenii, al paradei militare. Mie, unul, mi s-a părut mereu deplasată ideea de paradă militară, care e specifică, în general, marilor puteri militare și dictaturilor, noi, cel puțin teoretic, nefiind nici una, nici alta. Cele mai mari parade se fac în Coreea de Nord, China, Rusia etc și mai puțin în statele democrate. Ceea ce vedem la noi însă nu e nici măcar paradă. Am urmărit, cu stupoare, miercuri, cum defilau pe sub Arcul de triumf ambulanțe de la SMURD, mașini de Poliție, trupeții SRI, limuzinele SPP și – asta a pus capac! - bărci de cauciuc cu doi-trei scafandri rebegiți de frig în ele. M-am liniștit: dacă ne atacă dușmanul, îi batem cu perfuziile peste bot direct din mașinile Salvării, de să ne pomenească. Avioanele nu au putut defila prin aer, ca altădată, pentru că era prea frig și chiciură afară, plus că există riscul serios ca vreunul dintre puținele rămase să aterizeze direct lîngă drapelul de pe Arc. Blindatele grele, cîte mai avem, e mai bine că nu au defilat pentru că ar fi făcut praf asfaltul de gumilastic din București.

    La așa țară, așa paradă, am spune. Colac peste pupăză, a mai fost și aiuritorul incident cu onorul militar la primul-ministru și nu la președintele Senatului, pentru că așa a vrut președintele. Cum care președinte? Cel care stă tot anul în turnul de fildeș de la Cotroceni, dar își găsește un loc de fugă peste hotare exact de Ziua Națională, ca să nu fie huiduit de admiratorii de altădată. Cum au fost huiduiți ”supușii” lui din PDL cînd s-au înghesuit să depune coroane la Alba Iulia.

    Nici nu e de mirare, una peste alta, că  europenii se întreabă tot mai des ce o fi fost în capetele lor atunci cînd au primit în UE o țară ca România, care s-a specializat în ”importat” bani de la FMI și exportat doar scandaluri, romi ori moldoveni cu cetățenii semnate pe genunchi, de președinte.

    Continuare
Dan Ioan Popescu
Cautare
Galerie foto
Cele mai noi articole
rss
  • Nevoia de simboluri, nevoia de unitate

    Una dintre marile probleme morale ale României de astăzi, o remarcă tot mai multă lume cu durere, e lipsa de simboluri autentice, ori de prețuire corespunzătoare pentru cele,...

  • Si totusi, are Romania ministru al Economiei?

    La cîteva luni de la instalarea USL la putere se înregistrează și lucruri bune și mai puțin bune. Pe de-o parte s-au reparat multe dintre nedreptățile comise de fosta g...

  • Ultima sansa a Romaniei

    "Doamnă, opriţi-vă o secundă, vă rog frumos! Ajunge! A fost o săptămână cumplită de războaie, de supărări. Săptămâna aceasta vreau să ne apucăm de ceea ce de fapt ...

  • Guvernul MRU sau cind politicienii nu stiu sa piarda elegant

    Guvernul Ungureanu a căzut după numai 78 de zile și acum își face bagajele, dar dovedește, cu vîrf și îndesat, că toate școlile și bibliotecile din lume nu pot im...

Cele mai noi comentarii
  • Dusty:

    Let me know if that is the problem please. Approximate age of Heil AC unit from serial number? Furnace or Air Handlers. The issue...

  • viagra generic:

    Am the end rejoiced drawings so he elegance. Set lose dear on had two its what seen. Helld she sir how know what such whom. adm...

  • goo.gl:

    stay hard viagra https://goo.gl/f25eMy viagra androgel https://goo.gl over the counter viagra walgreens [url=https://goo.gl/R...

 
Care e cea mai ineficienta institutie?
vezi rezultatele
Arhiva