• 95 comentarii

    66775 vizualizari

    Romania, tara politicii de tip Ciomu

    Romania, tara politicii de tip Ciomu

    Ultimul banc care circula e ca executivul va asigura in perioada urmatoare slujbe pentru absolut toti somerii. Desigur, in colaborare cu Patriarhia, care va furniza preotii necesari.

    Gluma asta trimite la un adevar mult mai incomod, vorba lui Gore, anume ca, pina acum, la nivelul puterii se vorbeste doar de reduceri salariale si de concedieri, fara a exista cea mai mica referire la reconstructie, la masuri prin care sa se stimuleze economia si crearea de noi slujbe. Termenul unic pe care l-am auzit este 31 decembrie, ca un posibil punct final al perioadei de reducere a salariilor. Atit. In Germania, spre exemplu, se vorbeste in acest moment de un plan pe termen mediu prin care cheltuielile statului sa fie reduse, pina in 2015, cu 60 de miliarde de euro, tocmai pentru a indulci asprimea masurilor anti-criza, altfel spus, mai bine suferi mai putin, pe termen mai lung, decit sa provoci un soc social de proportii, prin masuri apocaliptice, aplicate peste  noapte, fie ele si pe termen mai scurt. Iata ceea ce eu numesc un model de gindire, de viziune economica. In Romania, se practica mai degraba o politica de tip Ciomu, adica ce sa taiem si cit sa taiem, nimic altceva.

    Nu se analizeaza cu luciditate nici macar cauzele reale ale acestei situatii. Am auzit una buna, ca de vina ar fi toate guvernele post-decembriste, mai putin cea pedelista, probabil. Acest mod de generalizare a vinii mi se pare emblematic pentru politicienii fara sira spinarii.
    In realitate, ar trebui sa auzim mai des despre cele trei cauze majore care au dus la aceasta situatie fara precedent, la noi: incompetenta guvernantilor, tergiversarea analizarii crizei atunci cind aceasta abia se intrezarea la orizont si, in fine, politica dusa in ultimii cinci, de folosire a resurselor publice pentru obtinerea, eufemistic vorbind, a consensului politic. (Pe sleau vorbind, pentru cumpararea voturilor din parlament, vezi si recentul caz al independentilor).

    Economistul-șef al Bancii Central-Europene, Jurgen Stark, recunostea ieri, onest, in Allgemaine Zeitung, ca masurile dure luate de UE pentru a contracara criza inseamna o reducere a suveranitatii nationale, un sacrificiu dureros, dar necesar pe altarul coordonarii intre statele membre. Romania, in schimb, a luat – sau cel putin anunta - masuri mult mai dure decit restul membrelor UE, fara a fi, macar, limpede cit de utile se vor dovedi, tocmai pentru ca, asa cum am subliniat, lipseste viziunea, lipseste planul cu bataie mai lunga de 3-4 luni, cum se obisnuieste la noi.

    Cum se prezinta, din aceste trei motive majore, Romania? Cu o situatie economica dezastroasa, cu o recesiune datind de mai bine de 4 trimestre, cu o viziune economica zero a guvernantilor, cu o datorie publica de 40 de miliarde de euro si cu debutul unor miscari sociale de proportii.
    M-am uitat zilele acestea pe graficul evolutiei datoriei publice a Romaniei in ultimul deceniu. La finalul guvernarii PSD, in decembrie 2004, datoria publica era de 13,7 miliarde euro. In decembrie 2008 era 27,3. De cand Basescu si Boc au pus integral mana pe putere aceasta a “rupt ritmul”, efectiv, ajungand, in februarie 2010, la 37,7 miliarde. Aceasta statistica nu acopera, din pacate, ultimele trei luni de vrie in care se afla tara noastra. Slugi la FMI, dezorientati la noi acasa, in pragul unor revolte ce pot bloca definitiv si ceea ce mai misca in aceasta tara.

    Am inceput cu o gluma amara, inchei in aceeasi nota, doar suntem tara hazului de necaz: acum vreo citiva ani, in timpul rapirii din Irak, se vorbea ca Romania a reusit sa compromita, pe rind, comunismul, capitalismul si terorismul. Acum ”compromitem” si protestele sociale: mapamondul observa, ingrozit, luptele de strada violente din tari precum Grecia sau Thailanda, iar in Romania vede, amuzat probabil, imagini cu o mina de octogenari amenintind palatul Cotroceni, cu ”agitatori infiltrati”, dupa cum suna informatiile puterii, si mai vede o mina de mame disperate aruncind in presedintie cu pampersi.

    Dar, ce sa te mai mire intr-o tara in care ministrul de Finante identifica usturoiul drept produs major de contrabanda?...







    Continuare

    Tag-uri:

  • 213 comentarii

    28149 vizualizari

    Cine a furat cartea de credit a României?

    Cine a furat cartea de credit a României?


    Am citit în presă că la ședința de guvern de sîmbătă, cînd s-a decis urcarea TVA la 24%, ministrul Finanțelor a venit cu ideea impozitului progresiv și a unui impozit pe profit de doar 10%. Numai că i s-a dat rapid peste degete, pe motiv că o asemenea decizie s-ar fi pliat pe mesajele și soluțiile PSD, iar puterea nu își poate permite un asemenea risc, electoral vorbind. Citind asemenea dezvăluiri năucitoare ai fi tentat să crezi că drama României o constituie faptul că barca națională se scufundă, iar marinarii din ea se ceartă pe cine să dea vina. În realitate, cred că, pragmatic vorbind, lucrurile sunt mult mai simple. Mai exact, drama României este că e condusă de o grupare politică foarte capabilă să distribuie (citește să facă praf) banii bugetului de stat, dar complet neputincioasă cînd e vorba să îi producă. Ultima guvernare capabilă să producă bani a fost, din nefericire, cabinetul Năstase, care a lăsat în visterie, cînd a plecat de la putere, miliarde bune de dolari. Controversați sau nu, miniștri de atunci, între care am avut și eu onoarea să mă număr, au ”produs” bani, pe care i-au atras către buget, deși investitorii străini nu dădeau năvală la noi, cum s-a întîmplat după integrarea în UE. Acum, de cîțiva ani de zile, asistăm la fenomenul invers: o mînă de politicieni, înfipți în vîrful grămezii după alegerile din 2004, nu fac altceva, de dimineață pînă seara, decît să arunce banii de la buget către cele patru zări. Desigur, prin cele patru zări puteți înțelege și, sau mai ales, clientela politică. Niciunul dintre actualii guvernanți nu a dovedit că e capabil să facă bani, iar cînd un mare afacerist autohton a spus că nu i-ar da pe mînă lui Boc nici măcar un butic să îl administreze, mult adevăr grăit-a. Un ministru e obligat să se comporte ca un afacerist autentic, să vizeze cît mai judicioasă distribuire a banilor de la buget, pentru a fi sigur că aceștia se întorc îndoit. Mucalitul de Ilie Năstase spunea odată că nu a declarat la poliție furtul cărții de credit a soției sale pentru că oricine ar fi luat-o, ar fi cheltuit mai puțin decît ea. Parafrazînd, România e o țară căreia puterea actuală i-a furat cartea de credit și, de cîțiva ani, își face de cap cu ea...

    Continuare
  • 240 comentarii

    18765 vizualizari

    Un pronostic: Elena Udrea, viitor președinte al UNPR

    Un pronostic: Elena Udrea, viitor președinte al UNPR


    Mulți vor fi tentați să zîmbească, dar există informații demne de toată încrederea în acest sens. Elena Udrea e profund interesată să candideze la primăria generală, dar întrebarea e din ce direcție va ataca? Dinspre dreapta sau dinspre stînga? Din ce am auzit în cercuri de vîrf, ministrul Turismului își pregătește, discret, transferul direct la șefia UNPR, partid care are de organizat un congres în următoarele 7-8 luni, pentru că primul lor for a fost o improvizație de moment. Atunci e programat și transferul puterii, în mîinile doamnei de la Turism. Prin trecerea la UNPR, motivată, să zicem,  de absența unei reale dorințe de reformă în PDL, Udrea va scăpa de o bună parte a balastului negativ care se acumulează tot mai mult în cîrca acestei formațiuni. În plus, să nu uităm că relațiile dintre familie Cocoș și gașca lui Gabriel Oprea sunt vechi și profund consolidate, în special afaceristic. De altfel, din ce am auzit, Dorin Cocoș se vede aproape în fiecare zi cu Oprea sau cu vreunul dintre apropiații săi. Foarte interesant de observat, în ultima vreme se face mare tapaj în presă pe tema afacerilor tot mai înțepenite ale familiei Cocoș, la un pas de faliment. E vorba, mai degrabă, de o ”curățare” a imaginii ministresei, care va deveni, brusc, mult mai săracă, în curînd, și mai apropiată de cei mulți și necăjiți. Poate mă înșel, dar ceva îmi spune că nu. Vom vedea curînd dacă am avut sau nu dreptate. Un lucru e sigur: curînd, se vor petrece mutații spectaculoase în politică, pentru că actuala criză va lăsa urme adînci de tot în trupurile multor politicieni. Iar pe alții îi va transforma, chiar, în cadavre...

    Continuare
  • 49 comentarii

    6739 vizualizari

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    De cînd am ales să mă retrag definitiv din politică am un avantaj, despre care am mai vorbit și cu alte ocazii și pe care, probabil, îl voi invoca și de aici înainte: acela de a vedea lucrurile mult mai obiectiv, de pe margine, cum se spune...

    Iar unul dintre aceste lucruri este o constatare, din păcate, dramatică, despre care nu îmi face niciun fel de plăcere să vorbesc. E vorba de faptul că puterea politică din România confundă tot mai mult legitimitatea de a fi ales cu dreptul de a decide, de a legifera absolut orice și oricînd. În realitate, e o gravă eroare concepția că, odată ales, îți achiziționezi, ca om politic, un statut special, absolutist, divin, care îți permite orice decizie. Legitimitatea conferită de alegeri e o calitate care trebuie construită și confirmată în permanență, prin dialog cu cei din jur, dar, în primul rînd, cu alegătorii. Sunt absolut de acord că o țară nu se poate conduce prin referendumuri, dar nici în condiții de izolare totală, ca să nu spun de sfidare a alegătorilor.

    Lumea modernă trăiește, din acest motiv, o contradicție tristă: cetățeanii se ocupă tot mai mult, mai ales în situații de criză, precum cea de acum, strict de propriile probleme, iar politicienii, în loc să facă demersuri pentru a-i atrage în proiecte sociale colective aleg, dimpotrivă, să mizeze pe forță și pe îndepărtarea de problemele celor mulți.

    Politicieni de tip Traian Băsescu, spre exemplu, cer alegătorilor putere, tot mai multă putere...Vrea Primăria, apoi Consiliul General, apoi Președinția, apoi Guvernul, apoi un Parlament docil, apoi o societate docilă, o țară întreagă la picioarele lui. Cînd obține ceva din ceea ce solicită, decretează imediat că este Dumnezeu și doar el deține adevărul absolut. Cetățeanul contează strict atît timp cît are ceva de oferit.

    Asemenea mentalitate e transmisibilă în jos, către mase, nu degeaba se spune că peștele de la cap se împute. Se știe de milenii că nu se poate interveni la nivel general fără modificări ale mentalității individuale. ”Dacă e să se schimbe lumea, întîi trebuie să mă schimb eu” zice japonezul. La noi, se împămîntenește conceptul invers: întîi să mi se dea, întîi să se schimbe sistemul, și apoi văd eu dacă e cazul să mă schimb sau nu, În mod firesc, e blamabilă asemenea gîndire, dar cum poți da cu piatra cînd exact ăsta e mesajul oferit de primii oameni ai nației: ”Dacă vreți să vă dăm, dați-ne mai întîi voi totul”?

    Din nefericire, s-a dovedit că nici măcar atunci cînd Băsescu a primit destul de mult de la alegători nu a oferit nimic la schimb. Și nu e singurul. Astfel, se distruge sistematic respectul pentru autoritate, se accentuează disoluția statului, se favorizează haosul. Locul dialogului deschis, onest, cu cetățenii e luat de ședințe de taină, de închiderea ușilor în nasul presei, de decizii ”la secret”, în numele principiului găunos, comunistoid, ”știm noi mai bine ce trebuie făcut, nu trebuie să știe și poporul”.

    În România, totul se secretizează, vertiginos, iar politica dialogului lasă loc politicii pumnului. În viziunea guvernanților, nu mai avem organe de presă, ci trîmbițe înveninate ale mogulilor. Nu mai avem sindicate, ci organizații clădite după model mafiot care se implică, pe bani, în lovituri de stat. Nu mai avem mitinguri de protest, ci atentate la instituțiile democratice ale statului. Nu mai avem societate civilă, ci lingăi plătiți din surse oculte. În fine, nu mai avem opoziție, ci grupuri de interese gata să vîndă țara estului/vestului/oricui e interesat...Repet, toate astea în viziunea guvernanților. Priviți cu atenție la figuri precum premierul Emil Boc, precum ministrul Elena Udrea ori precum Roberta Anastase. Oamenii ăștia nu mai vorbesc ca niște aleși ai poporului, ci precum Moise abia pogorît de pe munte, cu tablele legilor în brațe. Se ascultă cu pioșenie, dar nu se comentează, cam ăsta e mesajul nerostit.

    Tarele sistemului se propagă exponențial și pervertesc brumele de conștiințe rămase; cetățeanul de rînd se scîrbește și se închide în sine; societatea românească se închide, și ea, la loc, după două decenii de libertate în care nici nu a apucat să se deschidă cum trebuie. Iar, peste toate, cel mai grav e că viitoarea putere, oricare va fi ea, ar putea nu să o ia de la zero, pe baze normale de această dată, ci să continue exact de unde a lăsat cea actuală.



    Continuare
  • 133 comentarii

    42540 vizualizari

    Cazul Curtii Constitutionale: de ce se iau decizii pe muchie de cutit?

     Cazul Curtii Constitutionale: de ce se iau decizii pe muchie de cutit?


    Respingerea contestațiilor opoziției la legea pensiilor ridică o problemă care ar merita o mai amplă dezbatere în presă, cred eu, cu atît mai mult cu cît e vorba de decizii care afectează nu o persoană, ci o țară întreagă.


    Presa de ieri și cea de azi consacră spații generoase unei chestiuni aparent incitante: a votat sau nu pesedistul Ion Predescu în favoarea respingerii contestațiilor PSD și PNL, și dacă da, ce jocuri politice face?

    Nu știu dacă Predescu, fostul meu coleg de partid și de parlament, a votat așa ori ba, nici dacă are sau nu dreptate. Sau dacă a făcut te miri ce jocuri politice oculte. Mi-e teamă, în schimb, că nu vedem pădurea din cauza copacilor. Adevărata problemă este faptul că 4 dintre cei 9 judecători, indiferent care, au analizat îndelung legea, mai bine de o săptămînă, și au ajuns la concluzia că este neconstituțională.

    Or,  judecătorii Curții sunt specialiști de prim rang, juriști cu experiență, oameni care știu să analizeze o lege cu ochiul profesionistului versat. Nu e vorba de verdicte ale presei, ori ale politicienilor care se perindă de dimineață pînă seara pe micile ecrane. Și observăm, în același timp, că opinia unei singure persoane face ca o lege să devină din constituțională, ne-constituțională și viceversa. O lege care are implicații pentru milioane de români, pentru ani sau decenii de aici încolo, cel puțin teoretic. O lege care poate împinge mulți bătrîni la disperare, sau poate chiar la sinucidere, este considerată în afara legii de 4 judecători și în interiorul ei de 5.

    Percepția la nivelul opiniei publice e simplă și justificată: dacă patru din nouă judecători consideră legea cu probleme, înseamnă că ceva ar putea fi în neregulă acolo. Și dacă ar fi fost vorba de o singură opinie contradictorie și tot am fi avut un semnal de alarmă. Mă întreb dacă legea de funcționare a Curții Constituționale nu ar trebui modificată după modelul oferit de sistemul proceselor cu jurați, acolo unde nu există verdict fără unanimitate. Dacă un singur jurat vede lucrurile altfel, condamnarea nu se poate pronunța, iar deliberările continuă pînă cînd se pun toți de acord. Se poate ajunge chiar la rejudecarea procesului, în cazul absenței unanimității, funcție și de reglementările statale în țări federale precum SUA, spre exemplu.

    Mesajul e simplu: un om nu poate fi condamnat, iar viața lui nu poate fi distrusă, dacă, într-un juriu, există persoane, chiar în minoritate, care consideră probele insuficiente.

    De ce, oare, e posibil ca viețile a milioane de români să fie sever afectate de o lege față de care 44% (matematic calculat) dintre judecători au rezerve? Poate că aici ar trebui canalizate dezbaterile din media, iar rezultatul ar trebui să fie o propunere de modificare a legii de funcționare a Curții, măcar în sensul introducerii majorității de două treimi, dacă a unanimității nu e posibil. Și dacă tot vorbim de modificarea legii, poate nu ar fi o idee rea să se renunțe și la sistemul desemnării judecătorilor de către instituții politizate, pentru a elimina orice fel de suspiciuni legate de posibila influențare ocultă a acestora. Curtea Constituțională trebuie să fie o redută absolut neutră și o stavilă împotriva abuzurilor politice cărora le cade victimă cetățeanul, nu o emanație a acelorași structuri politice care produc obiectul muncii judecătorilor, adică legile.

    Continuare
  • 58 comentarii

    7396 vizualizari

    Cum a ajuns Parlamentul mai nedemocratic decît Marea Adunare Națională

    Cum a ajuns Parlamentul mai nedemocratic decît Marea Adunare Națională


    Citesc în presă opiniile unor parlamentari ai Opoziției, potrivit cărora ultimele modificări aduse regulamentelor parlamentare ar fi transformat forul legislativ într-o nouă Mare Adunare Națională. Din păcate pentru unii politicieni mai tineri, care au recurs la această comparație, trebuie spus că lucrurile nu stau deloc așa. Și vor vedea, dacă citesc rîndurile de mai jos, și de ce folosesc formula ”din păcate”....

    Cum se știe deja, PDL și aliații săi au modificat, marți, regulamentul Camerei Deputaților în sensul că ședințele de Birou nu mai au nevoie de niciun fel de cvorum, ceea ce elimină complet opoziția de la actul decizional. Aberanta hotărîre vine la puțină vreme după ce aceiași oameni, în frunte cu Roberta Anastase, au tîrît Parlamentul în mocirla unui vot dictatorial, în care 80 de voturi au făcut cît 170. Acum, ei sunt acuzați că au transformat Parlamentul în Marea Adunare Națională, de odinioară.

    Pentru cititorii care nu au prins acele vremuri sau era prea necopți, o să spun că, în realitate, nu e deloc așa. Din punct de vedere procedural, MAN era adesea o instituție mai democratică și mai sobră decît Parlamentul actual. Conform Constituției RSR, care stipula atribuțiile și drepturile parlamentului comunist, ședințele nu se puteau derula sub nicio formă în absența cvorumului de jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor (art. 55: MAN lucrează numai dacă sunt prezenți cel puțin jumătate plus unu din numărul total al deputaților), iar legile se votau doar cu majoritatea simplă a tuturor deputaților (art. 56: Legile și hotărările sunt adoptate dacă întrunesc votul majorității deputaților MAN).

    Asta înseamnă că, în acea vreme, toate legile erau echivalentul celor organice actuale, deci presupuneau o mult mai mare rigoare și o prezență la vot pe măsură. Dacă, astăzi, numărul total al deputaților este de 334, iar cvorumul de ședință este de 168, înseamnă că o lege se poate vota cu 85 de voturi pentru, în timp ce, respectînd regulile MAN, ar fi fost obligatorii fix 168 de voturi pentru orice lege. Desigur, legile constituționale reclamau și în acea perioadă tot două treimi din voturi.

    Acum, cu noile reglementări, ședințele de Birou Permanent nu mai au nevoie, halucinant, de niciun fel de cvorum, ceea ce nici măcar comuniștii nu au îndrăznit, după cum am arătat. Mai mult de atît, aceeași Constituție comunistă avea două prevederi care, cred eu, ar fi fost mai mult decît benefice în prezent. Astfel, potrivit art.53, MAN avea, pe lîngă comisiile parlamentare uzuale, o comisie juridică, dar și constituțională, care verifica, în permanență, constituționalitatea legilor adoptate. În prezent, cum se știe, pentru fiecare nelămurire este necesară sesizarea Curții Constituționale, ceea ce lungește inutil termenele de adoptare a unor legi și, după cum se vede, mai nou, nici măcar nu reușește să pună capăt disputelor. Nu mai pomenesc interminabilele dispute legate de felul în care sunt desemnați judecătorii CC. De asemenea, Comisia juridică și constituțională, în versiunea MAN, avea posibilitatea, potrivit aceluiași art.53, să includă între membrii săi și specialiști reputați în domeniu care nu erau aleși ai poporului, dar care se considera că trebuie să aibă un cuvînt de spus în chestiuni de asemenea importanță.

    Desigur, s-ar putea obiecta că aceste prevederi aveau doar un rol decorativ într-o țară condusă, de facto, în regim dictatorial. Perfect de acord, dar, observ că ”decorativul” de ieri era mai înțelept decît cel de azi, căci dacă aruncăm o privire la cum a început să arate procesul legislativ de la noi și la funcționarea statului, în ansamblu, nu sunt sigur că în curînd nu ne vom întoarce cu totul la practicile de tristă amintire. Îm fond, ce e mai periculos: să ai prevederi democratice aplicate dictatorial, sau să ai direct prevederi dictatoriale și să te trezești, astfel, în lumea lui Vadim Tudor, unde e mai bună o dictatură sănătoasă decît o democrație bolnavă?

    Probabil că o ”soluție” ideală pentru actuala putere ar fi aceea ca legile să fie adoptate la Palatul Cotroceni, trimise direct guvernului spre aplicare, iar Parlamentul doar să ia act de ele, din Monitorul Oficial.

    Și o ultimă întrebare: oare celebrul moratoriu  propus opoziției de către președinte viza cu adevărat răgazul necesar adoptării unor legi care încă nici nu există, precum cea a bugetului de stat? Sau era, mai degrabă, răgazul pentru eliminarea completă a opoziției din orice structură consultativ-decizională, pentru ca regimul portocaliu să aibă drum bătătorit pentru orice îi va trece prin cap?

    Continuare
  • 21 comentarii

    5461 vizualizari

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Se spune că, statistic vorbind, un român din patru nu știe ce aniversăm de 1 Decembrie, dar nu asta e adevărata problemă, din păcate. Văzută din afara granițelor, în anul de grație 2010, România, de ziua națională, arată ca o caricatură a ceea ce se presupune că ar trebui să fie o țară membră UE.

    E greu de spus dacă trebuie să plîngi sau să te umfle rîsul. Sigur e că rămîi năuc, privind din zare. În general, România nu există, pentru presa străină, dar, în ultima vreme apare tot mai des, totuși, din cauza scandalurilor pe bandă rulantă de aici.
    Ultima găselniță a politicienilor e exportul în marile instituții europene al scandalurilor autohtone, precum furtul de voturi, păruiala și loviturile sub centură etc. (Vezi cazurile de la Comisia pentru petiții a PE sau așa-zisele dezvăluiri despre manevrele PSD pentru blocarea accesului în spațiul Schengen).

    Dincolo de asta, a privi manifestările de Ziua Națională fără să te amuzi e tare greu. În primul rînd, România se comportă de parcă la 1 Decembrie 1918 a pierdut ceva, nu a cîștigat. În general, atmosfera e sumbră și apăsătoare. Se depun coroane de flori, se fac slujbe de pomenire, demnitarii se închină în fața camerelor de luat vederi, se afișează mutre îngîndurate, ca să dea bine în cadru. Au loc, desigur, masive avansări în grad, în special pentru patrioții din serviciile secrete. După care avem showul, neschimbat de decenii, al paradei militare. Mie, unul, mi s-a părut mereu deplasată ideea de paradă militară, care e specifică, în general, marilor puteri militare și dictaturilor, noi, cel puțin teoretic, nefiind nici una, nici alta. Cele mai mari parade se fac în Coreea de Nord, China, Rusia etc și mai puțin în statele democrate. Ceea ce vedem la noi însă nu e nici măcar paradă. Am urmărit, cu stupoare, miercuri, cum defilau pe sub Arcul de triumf ambulanțe de la SMURD, mașini de Poliție, trupeții SRI, limuzinele SPP și – asta a pus capac! - bărci de cauciuc cu doi-trei scafandri rebegiți de frig în ele. M-am liniștit: dacă ne atacă dușmanul, îi batem cu perfuziile peste bot direct din mașinile Salvării, de să ne pomenească. Avioanele nu au putut defila prin aer, ca altădată, pentru că era prea frig și chiciură afară, plus că există riscul serios ca vreunul dintre puținele rămase să aterizeze direct lîngă drapelul de pe Arc. Blindatele grele, cîte mai avem, e mai bine că nu au defilat pentru că ar fi făcut praf asfaltul de gumilastic din București.

    La așa țară, așa paradă, am spune. Colac peste pupăză, a mai fost și aiuritorul incident cu onorul militar la primul-ministru și nu la președintele Senatului, pentru că așa a vrut președintele. Cum care președinte? Cel care stă tot anul în turnul de fildeș de la Cotroceni, dar își găsește un loc de fugă peste hotare exact de Ziua Națională, ca să nu fie huiduit de admiratorii de altădată. Cum au fost huiduiți ”supușii” lui din PDL cînd s-au înghesuit să depune coroane la Alba Iulia.

    Nici nu e de mirare, una peste alta, că  europenii se întreabă tot mai des ce o fi fost în capetele lor atunci cînd au primit în UE o țară ca România, care s-a specializat în ”importat” bani de la FMI și exportat doar scandaluri, romi ori moldoveni cu cetățenii semnate pe genunchi, de președinte.

    Continuare
  • 27 comentarii

    7062 vizualizari

    Scandalul WikiLeaks ar putea fi Watergateul lui Obama

    Scandalul WikiLeaks ar putea fi Watergateul lui Obama


    Scandalul WikiLeaks înnebunește lumea întreagă de cîteva săptămîni, iar marea întrebare care e pe buzele tuturor nu e cine, ce, cum, cînd sau unde. Marea întrebare este de ce? De ce s-ar apuca un personaj misterios, un fel de ”Deep throat” al zilelor noastre, să arunce pe piață materiale incendiare conținînd secrete ale celei mai mari puteri din lume și nimeni să nu îl poată opri? Mai ales că Julian Assange a început seria dezvăluirilor pe WikiLeaks acum vreo patru ani, deci ar fi fost timp, teoretic, pentru orice manevră.

    Privită superficial, toată povestea aduce a film hollywoodian siropos, cu jurnalistul autodeclarat de stînga care susține că vrea o lume capitalistă mai bună și mai liberă. De unde o avea atîtea secrete pe mînă numai Dumnezeu știe, dar și asta face parte din siropul filmului. Plus că acuzația pentru care FBI îl caută cu mandat e mai tare decît și-ar fi putut imagina pînă și Seinfeld: nu și-a înștiințat partenera de sex că i s-a rupt prezervativul. O acuzație concepută special, în opinia mea, pentru a-l mitiza, efectiv, pe Assange, dacă ar ajunge să fie finalizată prin arestare, ori, e foarte posibil ca exact asta să se și dorească, în anumite cercuri, interesate ca jurnalistul să își continue misiunea.

    Pentru că, trebuie spus, dincolo de povești cu ponei roz, în spatele scandalului se ascund forțe și interese mult superioare, numai naivii ar crede altceva.

    Unii comentatori susțin că cineva vrea răul Americii și o tăvălește în noroi. Poate să fie și așa, deși mi-e greu să cred că o putere străină ar putea obține chiar atîtea informații confidențiale de la țara cu cele mai puternice și mai dotate servicii secrete și care mai ține și internetul în palmă. Numai că, analizînd cu atenție dezvăluirile, SUA ies mai degrabă întărite decăt slăbite de scandal. Întregii omeniri îi este prezentat scenariul unei superputeri care știe și controlează absolut tot pe planetă, iar unele dintre relele care i se pun în cîrcă nici măcar nu îi aparțin. Vezi, spre exemplu, cazul atacării Iranului, pentru care a făcut lobby îndrăcit Arabia Saudită.

    Și totuși, doar acesta să fie dedesubtul pervers al dezvăluirilor WikiLeaks, conturarea imaginii unei Americi hiper-potente? Sau aceasta e doar glazura ”de protecție”, dacă ne putem exprima astfel?

    Răspunsul ar putea să fi fost oferit, deja, zilele trecute, la o dezbatere organizată de Partidul Democrat, cel care l-a dat pe Obama. Acolo, jurnaliștii de la cotidianul Washington Post, apropiat de republicani, au avansat o teorie revoluționară, potrivit căreia democratul președinte al SUA ar trebui să anunțe cît mai rapid decizia de a nu mai candida la un nou mandat. Ei au avertizat că America se află într-un moment politico-economic extrem de dificil, iar Obama, care, oricum, nu s-a ridicat nici pe departe la înălțimea așteptărilor, riscă să agraveze situația prin aceea că îi determină, indirect, pe republicani să îl atace permanent, pentru a-i slăbi poziția. O luptă politică avînd drept consecință abaterea atenției de la economie. Jurnaliștii au mai punctat că doar forfaitul lui Obama în ce privește un  al doilea mandat ar detensiona politica americană și ar permite aplicarea unor programe de reformă care sunt mai mult decît necesare, dar care, totodată, sunt sistematic obstrucționate de republicani, în numele intereselor electorale. Să reamintim, în treacăt, că eșecurile lui Obama au dus la victoria recentă a republicanilor în alegerile legislative parțiale, de la jumătate de mandat, iar situația liderului de la Casa Albă s-a complicat încă și mai mult, dovadă și sondajele.

    Mesajele de acest tip nu sunt noi. Acum cîteva săptămîni, analistul american Edward Spannaus, de la Executive Intelligence Review, spunea explicit că
    “Există oameni supăraţi din cadrul administraţiei sale şi al Partidului Democrat, care iau serios în considerare modul de a-l îndepărta de la preşedinţie pe Obama”. Ideea că Obama ar putea fi scos de la Casa Albă încă înaintea finalului primului mandat a apărut pe tapet, în mass-media de peste Ocean, de vreo jumătate de an și e cel puțin îngrijorătoare, știut fiind că americanii nu se joacă de-a uite președintele, nu e președintele, precum politicienii de la noi.

    Să fie, oare, seria dezvăluirilor WikiLeaks un fel de a bate șaua pentru a pricepe iapa Obama? Un răspuns îl dă oarecum, chiar Assange, care declara, duminică, într-un interviu din El Pais, că Obama trebuie să demisioneze, pentru că ar fi aprobat spionarea funcționarilor ONU.

    Vrem-nu vrem, suntem obligați să ne amintim de celebrul Watergate, care a dus la debarcarea lui Richard Nixon. Și atunci, creditul a fost acordat unor jurnaliști, așa-zise simboluri ale profesionalismului, Woodward și Bernstein, care au investigat pînă au căzut sub masă și au reușit să demită un președinte. După ceva timp, s-a aflat însă, adevărul, anume că jurnaliștii de la Washington Post primeau marfa mură-n gură de la un potentat al FBI, Mark Felt. Care, e limpede, nici el nu acționa de capul lui. Cît despre adevărata motivație a demiterii, cea mai plauzibilă variantă este cea potrivit căreia un grup de potentați americani, mai ales republicani, în frunte cu legendarul Henry Kissinger, mîna dreaptă a lui Nixon, au considerat că aducerea vicepreședintelui Gerald Ford la Casa Albă e o variantă mai potrivită pentru America acelei perioade, cînd politica externă se derula, agitat și periculos, între războiul din Vietnam, conflictul de Yom Kippur, tensiunile americano-sovietice, americano-chineze, lovitura de stat din Chile orchestrată de CIA șamd.

    Nici azi situația SUA nu e prea grozavă, iar președintele în exercițiu e, la fel ca Nixon, considerat prea slab pentru a se ridica la înălțimea misiunii pe care o are.
    Cum America nu își permite accidente, trebuia inventat un scandal din stirpea  Watergate al cărui efect, pe termen mediu sau lung, să fie salvarea situației, prin redesenarea scenei politice și înlocuirea unor actori de prim rang. Dacă e sau nu așa, probabil că ne vom da seama în cel mult cîteva luni de zile.

    Continuare
  • 133 comentarii

    12964 vizualizari

    O lectie de neuitat servita Romaniei de ”fetele de bronz”

    O lectie de neuitat servita Romaniei de ”fetele de bronz”


    Handbalistele din echipa națională ne-au servit azi tuturor o lecție de neuitat. O lecție a bunului simț, a modestiei și a tăriei de caracter. Nu, nu mă refer la dîrzenia cu care au luptat în finala mică învingînd Danemarca și obținînd medalia de bronz. Să fii a treia echipă a Europei nu e deloc puțin, mai ales cînd ai de înfruntat echipe cu tradiție în acest sport și care beneficiază de condiții de pregătire infinit superioare.

    Mă refer la altceva, și anume la un gest superb, aproape fără precedent, care demonstrează că demnitatea nu a murit încă în această țară atît de vitregită. La faptul că tinerele noastre au refuzat să fie decorate la Cotroceni, de către președintele țării, pentru reușita lor sportivă. "Fetele au spus că nu vor să fie primite la Palat. Dacă ieșeau campioane, era altceva. Vor să fie primite în principal de suporteri și familii", a declarat pentru presă Cristian Gațu, președintele federației. Cuvinte simple, dar expresive, izvorîte dintr-o mare noblețe.

    Nu vreau să se creadă, de această dată, că aplaud o frondă anti-băsesciană, în primul rînd pentru că sunt sigur că nu asta a fost intenția fetelor noastre, iar în al doilea, că a duce un asemenea gest de vis pe tărîmul răfuielilor politice ar fi ca și cum ai zvîrli un trandafir alb proaspăt înflorit în noroi. Nu, sunt sigur că handbalistele noastre nu vor decorații de la președinte doar pentru că simt că nu merită asta...Cred că sunt convinse că puteau mai mult, iar dacă nu a fost să fie, nu țin morțiș nici să se împăuneze lumii întregi cu locul trei.

    De ce spun că fetele noastre de bronz ne servesc tuturor o lecție? Pentru că România ultimelor două decenii s-a obișnuit să fie una a lipsei de performanță în mai toate domeniile, din păcate, dar, nu știu cum și de ce, chixurile noastre sunt generos răsplătite. Sistemul național de decorații și medalii este conceput într-un fel, poate, unic în Europa, de cele mai înalte onoruri beneficiind un număr uriaș de persoane, dar unul foarte mic de personalități.
    Nu vreau să amintesc cum prestigioasa ”Steaua României” a ajuns să fie returnată cu dispreț de oameni care, efectiv, o meritau, doar pentru că ea fusese decernată unor nulități. Iar a te alătura, fie și într-o vitrină a distincțiilor, de nulități e periculos, pentru că ceilalți s-ar putea să nu observe diferența. Președinții de după 1989  au acordat loturi de cîteva sute de medalii importante odată, și-au onorat medicii personali, fotografii, frizerii, consilierii, secretarele, șoferii, finii de cununie șamd. Au fost decorați, la grămadă, pînă și infractori de drept comun, ori foști securiști, iar apoi ne-am umplut de penibil retrăgîndu-le distincțiile. România geme de cavaleri ai Ordinului credincios și de alți ”laureați”. La Bellu nu mai vezi o înmormîntare fără onoruri militare, deși veteranii de război, singurii care ar merita asta, își trăiesc ultimele zile din pensii de mizerie.

    Nici politicienii nu trebuie să ocolească lecția fetelor de bronz. Avem lideri politici care își fac un titlu de glorie din faptul că au ieșit permanent pe locul secund într-o cursă de doi, ori care își umflă biografiile de pe bloguri cu seria alegerilor în care au obținut, sistematic, doar ”medalia” de argint ori de bronz. Avem partide bete de fericire că stau pe locurile 4-5 în sondaje, și ar vrea ca toată lumea să le aplaude. Avem senatori și deputați mîndri că reprezintă boborul după ce s-au ales de pe locurile 3-4 la redistribuirea redistriburii, unii cu cîteva sute de voturi mari și late. Și avem profesioniști de marcă în guvern, care au absolvit facultățile pe ultimele cinci locuri dintr-o generație de sute de studenți, dar care se comportă de parcă iau săptămînal premiul Nobel.

    Și, că veni vorba de Nobel, avem intelectuali de ”valoare”, doar fără opere, care se umplu reciproc de medalii aurite și onoruri create de unii pentru alții, dar care amușinează Nobelul de la distanțe stelare. Iar cînd îl ia o Herta Muller nu știu cum să o cocoșeze cu ”laude” izvorîte din invidiile mărunte ale unor caractere meschine.

    Am spus fetele de bronz? Greșesc, astăzi am descoperit că, măcar în sport, avem fete de aur și de diamant...

    PS: Poate nu ar fi un gest lipsit de temei dacă fostul meu coleg de partid, Mihai Mălaimare, membru marcant al CNA în prezent, față de care continui să am multă prețuire, și-ar prezenta scuze publice pentru că le-a etichetat pe fetele noastre, pe blogul propriu, drept ”o echipă de proaste cu un antrenor cretin”.



    Continuare
  • 68 comentarii

    10345 vizualizari

    De ce vrea Puterea sa avem campanii electorale de trei luni

    De ce vrea Puterea sa avem campanii electorale de trei luni


    Remarc, în ultima vreme, o teribilă agitație reformistă în materie de legi electorale, care ar fi lăudabilă dacă un al șaselea simț, sau măcar bunul simț, nu mi-ar spune că ceva nu e în regulă cu elanul guvernanților.

    Zilele trecute, președintele iese la rampă cu o propunere revoluționară: partidele să nu mai primească donații private, cum e în toată lumea civilizată, ci să stea fix pe cîrca bugetului. Interesantă propunere, mai ales într-un moment cînd, de la buget, abia mai sug unii aleși, darmite restul politicienilor. În realitate, așa cum bine au decriptat observatorii politici, interesul e ca partidele de opoziție să fie lăsate fără resurse, măsură valabilă doar aparent și pentru PDL, care are avantajul uriașelor resurse de la statul pe care îl controlează autoritar. În plus, avînd toate organele de control pe mînă, cine să verifice dacă în pușculița puterii au intrat ori nu bani privați?

    Azi, aud că Autoritatea Electorală are o nouă propunere radicală: campania electorală să dureze nu o lună, ci trei luni.

    Ciudat. De ce ar vrea puterea să avem campanii atît de lungi, cînd un partid de guvernămînt este, teoretic cel puțin, împovărat cu treburile împărăției, iar cea care arde gazul și ar putea să profite e opoziția? Dimpotrivă, ar fi logic ca respectiva campanie să fie scurtată, pentru ca PDL să se ocupe de criză, iar opoziția să nu capete răgazul necesar cuceririi electoratului.

    De fapt, explicația e simplă și e o continuare logică a propunerii lui Băsescu: lungirea campaniei avantajează partidul cu cei mai mulți bani și cu cei mai numeroși activiști. Iar acesta este, indubitabil, PDL, cel care, cum spuneam, poate folosi nestingherit resursele statului, prin diverse șmecherii, dar și angajați ai diferitelor companii, scoși discret din producție, pe post de activiști electorali. De fapt, ei chiar asta sunt, foarte mulți: activiști electorali băgați drept recompensă prin diverse sinecuri de stat, dar care, la momentul oportun, pot fi folosiți la ce știu cel mai bine, fără măcar să mai fie nevoie de bani. Ajunge salariul încasat, nemuncit, de la stat, pe durata campaniei.

    Alt cîștig este acela că, pe durata campaniei, ochii populației sunt ațintiți la bălăcăreala electorală, scăzînd foarte mult atenția în ce privește anumite acte guvernamentale. Să nu le zic manevre...

    În fine, un alt mare avantaj ar fi cunoașterea exact a candidaților opoziției cu trei luni înaintea alegerilor, timp suficient pentru a fi terfeliți în noroi de oamenii puterii. Cît de important e să afli cît mai devreme candidatul adversarului o știe Traian perfect, doar a recurs de vreo trei ori la șmecheria înscrierii în cursa electorală în ultima clipă, trimițînd adversarii după ținte false.
    În consecință, cred că actuala opoziție, dar și societatea civilă, ar trebui să se mobilizeze ferm împotriva acestui nou abuz, care nu e, de fapt, decît o șmecherie electorală ieftină a puterii.

    Continuare
  • Pagina:

    1 2
Dan Ioan Popescu
Cautare
Galerie foto
Cele mai noi articole
rss
  • Nevoia de simboluri, nevoia de unitate

    Una dintre marile probleme morale ale României de astăzi, o remarcă tot mai multă lume cu durere, e lipsa de simboluri autentice, ori de prețuire corespunzătoare pentru cele,...

  • Si totusi, are Romania ministru al Economiei?

    La cîteva luni de la instalarea USL la putere se înregistrează și lucruri bune și mai puțin bune. Pe de-o parte s-au reparat multe dintre nedreptățile comise de fosta g...

  • Ultima sansa a Romaniei

    "Doamnă, opriţi-vă o secundă, vă rog frumos! Ajunge! A fost o săptămână cumplită de războaie, de supărări. Săptămâna aceasta vreau să ne apucăm de ceea ce de fapt ...

  • Guvernul MRU sau cind politicienii nu stiu sa piarda elegant

    Guvernul Ungureanu a căzut după numai 78 de zile și acum își face bagajele, dar dovedește, cu vîrf și îndesat, că toate școlile și bibliotecile din lume nu pot im...

Cele mai noi comentarii
  • ios:

    It's гemаrkable to pay a vist this weЬ site and reading the views of all friends about his paraɡraph, while I amm also keen of g...

  • riderblogzone:

    Nice replies in return of this query with solid arguments and telling all about that.

  • شركة تنظيف خزانات بالطائف:

    It's awesome designed for me to have a web page, which is beneficial in favor of my knowledge. thanks admin

 
Care e cea mai ineficienta institutie?
vezi rezultatele
Arhiva