• 218 comentarii

    33184 vizualizari

    Cine a furat cartea de credit a României?

    Cine a furat cartea de credit a României?


    Am citit în presă că la ședința de guvern de sîmbătă, cînd s-a decis urcarea TVA la 24%, ministrul Finanțelor a venit cu ideea impozitului progresiv și a unui impozit pe profit de doar 10%. Numai că i s-a dat rapid peste degete, pe motiv că o asemenea decizie s-ar fi pliat pe mesajele și soluțiile PSD, iar puterea nu își poate permite un asemenea risc, electoral vorbind. Citind asemenea dezvăluiri năucitoare ai fi tentat să crezi că drama României o constituie faptul că barca națională se scufundă, iar marinarii din ea se ceartă pe cine să dea vina. În realitate, cred că, pragmatic vorbind, lucrurile sunt mult mai simple. Mai exact, drama României este că e condusă de o grupare politică foarte capabilă să distribuie (citește să facă praf) banii bugetului de stat, dar complet neputincioasă cînd e vorba să îi producă. Ultima guvernare capabilă să producă bani a fost, din nefericire, cabinetul Năstase, care a lăsat în visterie, cînd a plecat de la putere, miliarde bune de dolari. Controversați sau nu, miniștri de atunci, între care am avut și eu onoarea să mă număr, au ”produs” bani, pe care i-au atras către buget, deși investitorii străini nu dădeau năvală la noi, cum s-a întîmplat după integrarea în UE. Acum, de cîțiva ani de zile, asistăm la fenomenul invers: o mînă de politicieni, înfipți în vîrful grămezii după alegerile din 2004, nu fac altceva, de dimineață pînă seara, decît să arunce banii de la buget către cele patru zări. Desigur, prin cele patru zări puteți înțelege și, sau mai ales, clientela politică. Niciunul dintre actualii guvernanți nu a dovedit că e capabil să facă bani, iar cînd un mare afacerist autohton a spus că nu i-ar da pe mînă lui Boc nici măcar un butic să îl administreze, mult adevăr grăit-a. Un ministru e obligat să se comporte ca un afacerist autentic, să vizeze cît mai judicioasă distribuire a banilor de la buget, pentru a fi sigur că aceștia se întorc îndoit. Mucalitul de Ilie Năstase spunea odată că nu a declarat la poliție furtul cărții de credit a soției sale pentru că oricine ar fi luat-o, ar fi cheltuit mai puțin decît ea. Parafrazînd, România e o țară căreia puterea actuală i-a furat cartea de credit și, de cîțiva ani, își face de cap cu ea...

    Continuare
  • 52 comentarii

    10692 vizualizari

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    De cînd am ales să mă retrag definitiv din politică am un avantaj, despre care am mai vorbit și cu alte ocazii și pe care, probabil, îl voi invoca și de aici înainte: acela de a vedea lucrurile mult mai obiectiv, de pe margine, cum se spune...

    Iar unul dintre aceste lucruri este o constatare, din păcate, dramatică, despre care nu îmi face niciun fel de plăcere să vorbesc. E vorba de faptul că puterea politică din România confundă tot mai mult legitimitatea de a fi ales cu dreptul de a decide, de a legifera absolut orice și oricînd. În realitate, e o gravă eroare concepția că, odată ales, îți achiziționezi, ca om politic, un statut special, absolutist, divin, care îți permite orice decizie. Legitimitatea conferită de alegeri e o calitate care trebuie construită și confirmată în permanență, prin dialog cu cei din jur, dar, în primul rînd, cu alegătorii. Sunt absolut de acord că o țară nu se poate conduce prin referendumuri, dar nici în condiții de izolare totală, ca să nu spun de sfidare a alegătorilor.

    Lumea modernă trăiește, din acest motiv, o contradicție tristă: cetățeanii se ocupă tot mai mult, mai ales în situații de criză, precum cea de acum, strict de propriile probleme, iar politicienii, în loc să facă demersuri pentru a-i atrage în proiecte sociale colective aleg, dimpotrivă, să mizeze pe forță și pe îndepărtarea de problemele celor mulți.

    Politicieni de tip Traian Băsescu, spre exemplu, cer alegătorilor putere, tot mai multă putere...Vrea Primăria, apoi Consiliul General, apoi Președinția, apoi Guvernul, apoi un Parlament docil, apoi o societate docilă, o țară întreagă la picioarele lui. Cînd obține ceva din ceea ce solicită, decretează imediat că este Dumnezeu și doar el deține adevărul absolut. Cetățeanul contează strict atît timp cît are ceva de oferit.

    Asemenea mentalitate e transmisibilă în jos, către mase, nu degeaba se spune că peștele de la cap se împute. Se știe de milenii că nu se poate interveni la nivel general fără modificări ale mentalității individuale. ”Dacă e să se schimbe lumea, întîi trebuie să mă schimb eu” zice japonezul. La noi, se împămîntenește conceptul invers: întîi să mi se dea, întîi să se schimbe sistemul, și apoi văd eu dacă e cazul să mă schimb sau nu, În mod firesc, e blamabilă asemenea gîndire, dar cum poți da cu piatra cînd exact ăsta e mesajul oferit de primii oameni ai nației: ”Dacă vreți să vă dăm, dați-ne mai întîi voi totul”?

    Din nefericire, s-a dovedit că nici măcar atunci cînd Băsescu a primit destul de mult de la alegători nu a oferit nimic la schimb. Și nu e singurul. Astfel, se distruge sistematic respectul pentru autoritate, se accentuează disoluția statului, se favorizează haosul. Locul dialogului deschis, onest, cu cetățenii e luat de ședințe de taină, de închiderea ușilor în nasul presei, de decizii ”la secret”, în numele principiului găunos, comunistoid, ”știm noi mai bine ce trebuie făcut, nu trebuie să știe și poporul”.

    În România, totul se secretizează, vertiginos, iar politica dialogului lasă loc politicii pumnului. În viziunea guvernanților, nu mai avem organe de presă, ci trîmbițe înveninate ale mogulilor. Nu mai avem sindicate, ci organizații clădite după model mafiot care se implică, pe bani, în lovituri de stat. Nu mai avem mitinguri de protest, ci atentate la instituțiile democratice ale statului. Nu mai avem societate civilă, ci lingăi plătiți din surse oculte. În fine, nu mai avem opoziție, ci grupuri de interese gata să vîndă țara estului/vestului/oricui e interesat...Repet, toate astea în viziunea guvernanților. Priviți cu atenție la figuri precum premierul Emil Boc, precum ministrul Elena Udrea ori precum Roberta Anastase. Oamenii ăștia nu mai vorbesc ca niște aleși ai poporului, ci precum Moise abia pogorît de pe munte, cu tablele legilor în brațe. Se ascultă cu pioșenie, dar nu se comentează, cam ăsta e mesajul nerostit.

    Tarele sistemului se propagă exponențial și pervertesc brumele de conștiințe rămase; cetățeanul de rînd se scîrbește și se închide în sine; societatea românească se închide, și ea, la loc, după două decenii de libertate în care nici nu a apucat să se deschidă cum trebuie. Iar, peste toate, cel mai grav e că viitoarea putere, oricare va fi ea, ar putea nu să o ia de la zero, pe baze normale de această dată, ci să continue exact de unde a lăsat cea actuală.



    Continuare
  • 278 comentarii

    31872 vizualizari

    Atenție la Letonia!

    Atenție la Letonia!

    În locul actualei opoziții, aș trata cu toată atenția ceea ce s-a întîmplat, sîmbătă, în Letonia, țară fostă comunistă, la alegerile legislative.

    Asta pentru că scrutinul a fost cîștigat de către coaliția de centru-dreapta aflată la guvernare, Blocul Unităţii, Uniunea Verzilor şi gruparea Pentru Patrie şi Libertate, deși a fost nevoită să adopte, în ultimul an, măsurile cele mai dure, pe fondul crizei, și s-a confruntat cu atacurile puternice și repetate ale stîngii.

    O situație, dacă vreți, foarte asemănătoare cu cea de la noi, unde guvernarea este de dreapta, ia măsuri impopulare și cade în sondaje, în timp ce stînga se pregătește să preia, glorios, puterea la viitoarele alegeri, anticipate sau la termen. Letonia a trecut în ultimii doi ani prin momente dramatice, în primul rînd o cădere a economiei cu 25%, devastatoare aș spune, ceea ce a scos oamenii pe străzi. Cînd reformistul Valdis Dombrovskis a preluat guvernarea, anul trecut, nu îi dădea nimeni nicio șansă, iar  după ce a început să taie în carne vie, nici atît. Premierul a redus din salarii, a mărit taxele și impozitele, a sporit șomajul prin concedieri masive de angajați ai statului, în timp ce adversarii social-democrați îl tocau mărunt la fiecare decizie, cereau anularea măsurilor nepopulare și îl acuzau că a vîndut țara organismelor financiare internaționale.

    La alegerile de sîmbătă, spre stupoarea generală, coaliția de guvernare și-a spulberat adversarii de stînga și a luat două treimi din mandatele parlamentare, ceea ce înseamnă că va rămîne la putere încă un mandat, al treilea consecutiv. Alegătorii letoni au reușit să vadă dincolo de scăderea nivelului de trai, de șomaj, de împrumuturile externe uriașe, de deficitul bugetar masiv, și au dat votul de încredere exact celor care i-au ”chinuit”, după formula social-democraților. Nu știu care sunt șansele ca situația din Letonia să se repete și la noi, la viitoarele alegeri, dar, cum spuneam, în locul liderilor actualei opoziții aș fi, de acum, ceva mai rezervat și mai atent la mișcările politice. În politică, marile surprize nu prea lasă loc de regrete...


    Continuare
  • 62 comentarii

    11593 vizualizari

    Cade un guvern sau cade un regim?

    Cade un guvern sau cade un regim?

    Nu știu dacă moțiunea opoziției va dărîma, mîine, guvernul Boc, dar știu sigur un lucru, urmărind tot ce se întîmplă, în ultimele zile, în mass-media: ca niciodată, actuala putere e terorizată de frică. Asta, deși reprezentanții ei nu mai prididesc să declare în stînga și în dreapta că totul e OK, că nu se va întîmpla nimic etc.

    Dacă nu se va întîmpla nimic, de ce această mobilizare fără precedent din partea guvernanților și - trist din păcate - de ce aceste grave încălcări ale drepturilor omului?

    Pentru prima dată în ultimii 20 de ani, un partid politic, PDL, ia decizia de a interzice parlamentarilor săi nu să voteze conform propriei conștiințe, ci să voteze, pur și simplu. Pedeliștii și aliații lor nu mai au dreptul să se apropie de urnele de vot, altfel riscă excluderea. Deși mi-e greu să înțeleg cum va suna referatul de excludere...pentru vina de a fi exercitat dreptul la vot? În mod firesc, ar trebui ca, după această decizie, PDL însuși să propună modificarea legislației actuale, în sensul eliminării imunității parlamentare pentru declarațiile politice; la ce mai folosește ea, din moment ce partidele au ajuns să controleze total acțiunile membrilor lor? Să se bage, eventual, imunitatea de partid, în lege...

    Dincolo de aceste mărunte considerații, impresia mea e că, pentru prima oară, în aer începe să plutească mirosul fricii. Frica nu doar pentru prăbușirea unui guvern, ci pentru posibilul final al unei întregi epoci politice, care a debutat în 2004. Victoria moțiunii opoziției poate marca începutul unei alte majorități parlamentare; o altă majoritate înseamnă, automat, susupendarea rapidă a lui Traian Băsescu. Iar guvernanții știu că, la cotele actuale de popularitate, șeful statului nu mai revine în veci la Cotroceni, prin referendum. Mîine ar putea să nu cadă doar un guvern, ci un întreg regim, Cred că asta e cheia în care trebuie privite abuzurile incalificabile relatate de presa ultimelor zile: transportatori amenințați cu suspendarea licențelor dacă aduc sindicaliști la București, consemnarea poliției și jandarmeriei în sedii, sub diverse pretexte, interzicerea acccesului sindicatelor în sala de vot, la ședința de mîine. Tot în acest senariu se încadrează și acuzațiile aiuritoare că se pregătesc lovituri de stat, mineriade, revolte sîngeroase, lupte de stradă șamd. Singura luptă deja în derulare e cea pentru ciolan.

    Din tabăra Puterii, cu fiecare oră care trece, se mai anunță o dezertare. UDMR rezistă pe baricade, dar o face cu dinții strînși și tot mai întunecată. Știe că, după meandrele făcute în politica ultimilor ani, are mari șanse să ajungă în opoziție, după ani buni în care nu s-a mai dat dusă de la masa puterii. Și chiar dacă moțiunea de mîine pică, următoarea sesiune, în februarie, ar putea să fie cu adevărat fatală guvernării Boc, după o iarnă care se anunță teribilă și în care românii nu se știe ce vor pune pe masă, dar se știe ce vor pune pe ei: haine mai groase, că întreținerea va fi prohibitivă.

    Mă întreb, retoric, ce se va întîmpla atunci cînd veștile despre abuzurile tot mai dese comise la București vor ajunge în Parlamentul European, acolo unde singurul criteriu pentru care am fost considerați calificați la integrare a fost cel politic, în sensul unei țări care înțelesese să respecte regulile democratice. Adică exact ceea ce începem să nu mai prea respectăm...

    Continuare
  • 157 comentarii

    19111 vizualizari

    Razboiul Coreelor sau razboiul dolarului?

    Razboiul Coreelor sau razboiul dolarului?


    Evenimentele din Orientul Îndepărtat – conflictul militar tot mai acut dintre cele două Coree - merită analizate cu toată atenția, pentru că impactul lor ar putea fi resimțit de întreaga lume, inclusiv de România.

    Cum se știe, zilele trecute, anumite manevre militare ale Coreei de Sud au dus la o ripostă feroce a nordului, soldată cu morți și răniți. Din acel moment, conflictul dă semne de agravre, de la o oră la alta. Analiștii spun că la mijloc ar putea fi vorba de o manevră nord-coreeană menită să întărească autoritatea fiului cel mic al lui Kim Jong-Il, succesorul la șefia statului, care e suspectat că ar avea o experiență politică prea mică. E posibil să fie așa, dar, la fel de bine, e posibil să asistăm la o manevră cu implicații mult mai mari, și nu atît una politică, ci, mai degrabă, una economic-financiară.

    Să prezint, însă, faptele, pe scurt: recent, Federal Reserve a anunțat că va lansa o emisie monetară masivă, de 600 de miliarde de dolari, pentru a cumpăra obligațiuni, decizie care va duce, însă, la slăbirea considerabilă a dolarului. Lucru care convine de minune SUA, țară care are datorii de cîteva mii de miliarde de dolari către țări precum China, Japonia sau Arabia Saudită. Mai simplu spus, americanii au împrumutat și folosit dolari cu valoare mai mare și vor să restituie unii cu valoare mai mică. Însuși președintele Barack Obama sprijină acest demers, conștient, probabil, că e singura modalitate pe care SUA o au la îndemînă, acum, de a-și finanța deficitul.

    Numai că șmecheria americană stîrmnește panica și furia altor mari puteri, între care China și Rusia. Pe undeva, chinezii chiar au dreptate să fie contrariați, avînd în vedere că SUA au criticat vehement țara Marelui Zid tocmai pentru menținerea monedei naționale la un curs artificial scăzut – tot o șmecherie economică menită să stimuleze economia națională și, mai ales, exporturile - iar acum exact ei sunt în situația să facă aceleași manevre. Menținerea yuanului la o cotă redusă face ca produsele chinezești să sfideze la preț concurența unor state precum cele occidentale, cît despre exporturi occidentale pe piața chinezească, nici nu se pune problema din cauza puterii scăzute de cumpărare a chinezilor; pe de altă parte, Obama a atras deja atenția, la rîndul său, că SUA nu mai au resurse să subvenționeze importul unor produse de la chinezi sau indonezieni.

    De ce își permit SUA, însă, și nu de ieri, de azi, emisia de monedă fără acoperire, o catastrofă economică pentru majoritatea celorlalte state ale lumii? Răspunsul e simplu: pentru că pot. Dolarul e o monedă căutată pe toate piețele lumii și orice emisie e, în principiu, absorbită. Îmi amintesc, bunăoară, că acum mai bine de un deceniu țara cu cei mai mulți dolari de hîrtie în rezerva valutară era...Singapore, pe atunci un tigru asiatic în plină expansiune. Acum, două ”pompe” aspiratoare de dolari sunt China și Rusia, cu economii în dezvoltare, numai că nici chiar ele nu își pot permite să facă americanilor orice joc financiar. Așa cum spuneam, un dolar mai slab dezavantajează statele care au rezerve masive din această monedă și permite americanilor să-și achite anumite datorii și costuri mult mai lesne. (De fapt, odată cu izbucnirea crizei mondiale, multe state au descoperit avantajele diferențelor de curs valutar și au acționat, rapid, în consecință, stimulînd masiv exporturile, în beneficiul economiilor proprii. Asta nu l-a împiedicat, totuși, pe cancelarul german Angela Merkel să acuze Washingtonul că inundă planeta cu lichidități pentru a-și finanța datoriile și pentru a devaloriza dolarul).

    Și, iată, cam în același timp cu izbucnirea conflictului coreean, vine o știre-bombă: China și Rusia și-au dat mîna și au decis să elimine dolarul în tranzacțiile dintre ele. O lovitură teribilă pentru americani, pentru că o asemenea înțelegere, la care ar putea achiesa și alte state, va duce la o absorbție mult mai scăzută a dolarului pe piețele internaționale, adică exact ceea ce ar putea lovi mai tare economia americană. Decizia vine imediat după summitul G20 de la Seul, unde controversele dintre americani și chinezi au dus la lipsa unor progrese concrete în privința reglementării problemelor valutare internaționale.

    Ce consecințe economice ar putea avea escaladarea conflictului coreean? Prima și cea mai importantă este aceea că, potrivit regulii de cînd lumea, în cazuri de conflicte generatoare de panică, lumea se orientează, imediat, către monedele statelor cu economii puternice - iar la loc de cinste în asemenea situații e SUA -  ceea ce duce la aprecierea rapidă a monedelor în cauză. Adică exact fenomenul contrar celui pe care îl încearcă americanii, întărire în loc de devalorizare pentru ușurarea plății datoriilor.

    Să fie, deci, conflictul din pensinsula coreeană unul stimulat artifical de China, marele protector al regimului de Phenian, în înțelegere cu Rusia? Atît timp cît Beijingul împușcă doi iepuri dintr-un foc prin aprecierea dolarului, respectiv creșterea valorii propriilor rezerve de dolari, uriașe, și lovitura economică administrată SUA, cea care, cum spuneam, solicită de mai multă vreme regimului chinez deprecierea yuanului, nu este deloc imposibil ca lucrurile să stea așa. Nu ar fi decît o nouă dovadă că, la nivel global, uriașii planetei se folosesc fără regrete de statele mici pentru a-și rezolva propriile probleme, chiar dacă asta implică și vărsare de sînge.






    Continuare
  • 147 comentarii

    19784 vizualizari

    Si totusi, ce cistiga Romania din afacerea ”Libia”?

    Si totusi, ce cistiga Romania din afacerea ”Libia”?


    E foarte bine că România a intrat în NATO și are o relație excelentă cu SUA, dar trebuie remarcat că și prețul plătit e destul de piperat. Și îl achită nu doar bugetul, ci și democrația.

    Am aflat din documentele Wikileaks că, prin iulie 2005, şeful statului a dat asigurări unei echipe condusă de ambasadorul Richard Jones, că România îşi menține trupele în Irak şi că România acceptă să şteargă, dintr-un foc, 80% din datoria istorică a Irakului, de 2,6 miliarde de dolari. Nu am auzit să fi fost ample dezbateri pe acest subiect în prealabil, să fi fost consultat poporul printr-un referendum sau măcar parlamentul. Pur și simplu, un om important din stat a dat de la el, ca interlopii maneliștilor, două miliarde și ceva de dolari, care ar fi putut însemna sute de kilometri de autostradă în China și cîțiva în România.
     
    Apoi am așteptat cu toții, cu sufletul la gură, să vedem cîți bani vom face din participarea la efortul de reconstruire a Irakului, dar ne-am ales doar cu misiuni de patrulare prin deșert, peste mine anti-personal care uneori, spre deosebire de mămăliga românească, mai și explodează.

    Am aflat, mai apoi, că tot președintele a stabilit cu de la sine putere ce fel de avioane multi-rol ne trebuie: în niciun caz europene, musai made in USA.

    Acum, aflăm că CSAT a stabilit că trebuie să punem spațiul aerian și aeroporturile la dispoziția americanilor, pentru a bombarda Libia, fără ca Parlamentul să mai fie convocat pentru aprobarea deciziei. Asta, pentru că actuala conducere a statului a modificat legea care l-a obligat pe Emil Constantinescu, altădată, să consulte legislativul în cazul similar al bombardării fostei Iugoslavii. După cum se vede, parlamentul e musai să aprobe o ordonanță de urgență prin care se alocă fonduri de la buget comunei Nămoloasa din deal, dar nu și implicarea României într-un conflict militar.
    Și vom afla într-o zi, probabil, că Traian Băsescu a iertat și Libia de datoriile istorice față de România, după modelul Irak.

    L-a întrebat oare, premierul Boc, pe tatăl său, cosaș bătrîn, dacă e de acord să dea din pensia lui cîțiva lei pentru a susține efortul de conflict militar al României? I-a întrebat ori le-a explicat, măcar, cineva bugetarilor cu lefuri ciuntite, pensionarilor, mamelor de copii lăsați fără lapte praf, micilor patroni disperați, tinerilor fără viitor, căpșunarilor care trimit banii acasă șamd dacă sunt de acord cu acțiunile României prin diverse teatre de război? Dacă acceptă să rupă de la gura copiilor pentru dotarea soldaților care patrulează prin țări străine? Din cîte îmi amintesc, nu a făcut-o nimeni.
    Știu, politica de alianțe presupune sacrificii. Dar, presupune și sinceritate și transparență. Presupune și respect față de poporul care te-a ales.

    S-a spus, în ultimele decenii, că americanii au permis în mod controlat japonezilor să bombardeze Pearl Harbour doar pentru a justifica plauzibil în ochii propriului popor intrarea în al doilea război mondial. La fel de greu a fost să justifice implicarea în Vietnam, Kuweit ori Afganistan.
    Bieții naivi, ar fi trebuit să procedeze ca în România democratică: să ia decizia peste noapte, iar informarea poporului să revină documentelor Wikileaks, peste ani și ani.

    Continuare
  • 134 comentarii

    13890 vizualizari

    Interimatul de la Munca anunta iminenta schimbare a lui Boc

    Interimatul de la Munca anunta iminenta schimbare a lui Boc


    Desemnarea premierului Emil Boc drept ministru interimar al Muncii este o decizie care ar merita mai multe comentarii și analize, pentru că ea ar putea anunța iminenta schimbare a actualului guvern după congres.

    Faptul că în locul unui ministru plin a fost desemnat premierul Boc drept interimar la Muncă – și asta într-un moment complicat, în care nici nu s-a uscat cerneala pe noul Cod al Muncii – este o decizie politică stranie, aparent inexplicabilă. De altfel, nici nu prea s-a obosit nimeni să o explice.
    În schimb, ceea ce a spus Traian Băsescu aseară, la TVR, ar putea explica misterul. Întrebat de ce a ales această variantă, a premierului interimar, Băsescu a spus, sec: ”Nu eu am ales-o. Dacă mi-ar fi propus un ministru convenabil, cu siguranţă emiteam decretul imediat”. Și tot el ne-a informat că vom avea un ministru adevărat peste 45 de zile, conform Constituției, ”În momentul în care vor avea persoana potrivită pentru asemenea funcţie...”.

    Președintele recunoaște singur, totodată, că momentul e delicat, pentru că ministerul în cauză are nevoie urgentă de legi sectoriale care decurg din noul Cod: ”O lege a copilului, o lege a familiei, o lege pentru protejarea persoanelor cu dizabilităţi. E un set întreg de legi şi va trebui un om care să poată continua aceste procese de reformă”.

    Va să zică, avem necesități stringente la ministerul Muncii, pe de-o parte, avem o rezervă inepuizabilă de cadre de valoare la PDL, pe de altă parte (așa susțin democrat-liberalii, nu o spun eu) și cu ce ne alegem? Cu lipsa unui titular al portofoliului și cu o improvizație de moment.

    Pentru cei mai puțin familiarizați cu politica trebuie amintit că procedura desemnării de miniștri interimari este una excepțională, care se adoptă numai în momente justificate. Spre exemplu, Boc a mai fost odată interimar, odată cu alți colegi din PDL, dar asta s-a întîmplat după debarcarea PSD din guvern, în toamna lui 2009, cînd se aștepta rezultatul prezidențialelor, care urmau să aducă un alt guvern. Un alt caz a fost numirea lui Meleșcanu, ministrul Apărării în guvernul Tăriceanu, interimar la Justiție, atunci cînd a izbucnit disputa între PNL și Cotroceni legată de persoana Noricăi Nicolai.
    S-a ales, și atunci, un interimat de 45 de zile pînă la clarificarea scandalului.
    Nimic din aceste elemente nu se regăsește în actuala situație.

    Și atunci, de ce s-a ajuns aici, cu riscul clar pentru PDL de a da semnalul către electorat că nu are oameni de valoare pe care să îi pună miniștri și are nevoie de săptămîni întregi de căutare?

    Răspunsul e simplu: motivul pentru care nu s-a dorit numirea, acum, a unui ministru plin este acela că e ridicol să trimiți un om la înaintare pentru numai 2-3 săptămîni. Cele 45 de zile de interimat se încheie – atenție! - după congresul PDL, cînd se va tranșa situația lui Emil Boc. Or, dacă lucrurile ies cum vrea Băsescu, la Convenția Națională Boc va fi reales președinte și va accepta să lase liber fotoliul de premier. Viitorul premier va stabili o altă echipă de miniștri, în care, poate, nu s-ar fi regăsit ministrul care ar fi trebuit numit acum la Muncă, deci era păgubos să se recurgă la această manevră ”de sacrificiu”. Sau poate, știind cum stau lucrurile, nu s-a înghesuit nimeni să fie ministru pentru cîteva zile.

    Prin decizia luată zilele trecute, Băsescu dă un nou semnal către PDL să aleagă pe cine trebuie la congres, inclusiv fluturînd nemulțumiților din partid promisiunea indirectă a înlocuirii lui Boc de la guvern, după Convenție.



    Continuare
  • 228 comentarii

    27428 vizualizari

    Ce capcane ascunde noua Constitutie

    Ce capcane ascunde noua Constitutie


    Proiectul noii Constitutii, elaborat de Administrația Prezidențială în temeiul unor prerogative mai mult decît discutabile - pentru că șeful statului, se știe, nu are drept de inițiativă legislativă -, ascunde, după părerea mea, anumite capcane care merită analizate cu toată atenția.

    Deși mă număr printre cei care consideră că noua Constituție e concepută de Traian Băsescu special pentru a nu fi votată în Parlament, doar pentru a-i permite să mai pună odată legislativul la zid în ochii românilor, cred, totuși, că unele prevederi ale sale trădează o anume viziune a actualului președinte. Mai exact, conștient sau nu, Băsescu a băgat în noul proiect anumite paragrafe care îi definesc mentalitatea, și asupra unuia dintre ele aș vrea să mă aplec în rîndurile de mai joc, pentru că presa ultimelor zile l-a cam ignorat.

    Mai exact, e vorba de o suplimentare a articolului 124 din Constituție care reglementează statutul judecătorilor și unde se precizează că aceștia sunt independenți și se supun numai legii.
    În noua formă, judecătorii sunt independenți, dar se supun, pe lîngă lege, Constituției și deciziilor Curții Constituționale.
    De ce a simțit nevoia președintele să introducă în text Curtea Constituțională?
    Răspunsul e simplu: prin acest artificiu, cetățenii României nu vor mai putea ataca în Justiție anumite decizii ale guvernului, precum tăierea pensiilor, taxa de primă înmatriculare auto etc, dacă, în prealabil, C.C. a stabilit că respectiva decizie e constituțională.

    În acest mod, judecătorii din întreaga țară vor fi obligați să se supună unor decizii politice, pentru că judecătorii C.C. sunt numiți eminamente politic, de către partide și președinte. Dar, mai mult de atît, vor fi obligați să respecte niște hotărîri care, așa cum am mai scris aici, sunt luate adesea la limită, cu 5-4, ceea ce înseamnă că nici măcar judecătorii C.C. nu sunt convinși cu totul de justețea lor.
    Noua prevedere trădează dorința președintelui de a controla indirect pînă și justiția, una dintre puterile statului și încă în privința unor decizii de cea mai mare importanță pentru români.


    Continuare
  • 71 comentarii

    13338 vizualizari

    Alo, Guvernul, se poate un mic imprumut pentru organizarea de alegeri?

    Alo, Guvernul, se poate un mic imprumut pentru organizarea de alegeri?

    Dacă tot s-a împrumutat și se împrumută de bani pe toate părțile, inclusiv pentru construit piscine olimpice în sate cu o sută de locuitori, poate nu ar fi rău dacă guvernul Boc ar face un mic împrumut în contul democrației.

    Un împrumut care să permită organizarea de alegeri separate, locale și parlamentare, și nu așa cum vrea puterea, comasate pe motiv de economie la buget. Nu am spus-o eu primul că democrația costă scump, pe cînd dictatura e ieftină. Comasarea alegerilor e, indiferent de motiv, o decizie catastrofală pentru România, mai ales că ea naște o situație-limită. Dacă actualul regim prelungește mandatele tuturor aleșilor locali cu aproape 6 luni, din iunie pînă în noiembrie anul viitor, pentru a putea suprapune alegerile cu cele parlamentare, se creează un precedent mai mult decît periculos. Care ar putea ispiti următorul regim, oricare ar fi el, să pluseze la o prelungire de un an sau chiar mai mult, ceea ce ar echivala cu un haos cvasi-generalizat. Actualii aleși ai nației au jurat, să nu uităm, pe Biblie să respecte Constituția necondiționat, iar cetățenii, pe de altă parte, au votat pentru un mandat de patru ani. Schimbînd regulile jocului din mers, regimul Băsescu ar încălca și Constituția, și voința cetățenilor, dintr-un singur foc. 
    Legea administrației publice locale spune clar că mandatele aleșilor locali, de patru ani, se prelungesc doar în caz de război sau catastrofă. De război nu se pune problema, la cum se prezintă situația în plan geopolitic, cît despre catastrofă, numai guvernarea Boc s-ar mai încadra, cît de cît, la această categorie, dar e greu de crezut că acesta va fi motivul pe care același guvern îl va furniza oficial.
    Așa că singura ”soluție” rămîne un abuz incalificabil, de nimic acoperit legal, care ar putea genera situații de maximă gravitate, cum ar fi contestarea de către cetățeni a unor decizii luate de primari în perioada de prelungire ilegală a mandatului. Așa că o variantă rezonabilă ar fi cea sugerată de mine, potrivit căreia guvernul să ia un mic împrumut extern, dacă nu mai are bani, și să lase alegerile separate, așa cum se derulează în orice stat civilizat de pe planetă. Criza nu e doar în România, ci în toate statele europene, unele chiar în situații mai grele decît a noastră, dar nicăieri nu s-a pus măcar problema unei amînări a alegerilor, așa cum s-a decis la noi, ceea ce ne aduce, pentru a cîta oară, în una din cele posturi care au născut celebra expresie ”ca la noi, la nimenea...”. 

    Continuare

    Tag-uri:

  • 309 comentarii

    114404 vizualizari

    Prima masura dupa summitul UE: guvernul Boc trebuie schimbat urgent

    Prima masura dupa summitul UE: guvernul Boc trebuie schimbat urgent

    Europa a eșuat în încercarea de a modifica tratatul UE, dar un pas înainte a fost, totuși, făcut, adică introducerea unor reglementări mult mai stricte în ce privește deficitele bugetare, ceea ce merită salutat. Întrebarea este ce are de făcut România în perioada imediat următoare, pentru a fi sigură că se pune de acord cu noile cerințe.

    Desigur, achiesarea la noile norme financiare decise la Bruxelles poate fi interpretată de mulți drept o cedare parțială a suveranității naționale, dar cred că nu ar trebui, cel puțin noi, românii, să ne îngrijorăm sub acest aspect. Faptul că președintele pleacă la summit fără o minimă consultare (dacă a făcut-o, dar pe șest, e același lucru!) pe temele de discuție cu guvernul, cu BNR, nu mai vorbesc de opoziție ori societatea civilă, dovedește că liderii țării sunt, de fapt, primii care calcă în picioare suveranitatea națională, adică a poporului.
    Poate, dacă ar fi făcut-o, Traian Băsescu nu ar mai fi pus, de-a dreptul hilar, problema încetinirii progresului statelor avansate ale UE, pentru a putea fi prinse și de altele din urmă, ci s-ar fi gîndit la metode ca să apăsăm noi pe accelerator.

    Nu mai vorbesc că șeful statului s-a grăbit să aplice iar una dintre șmecheriile sale consacrate, aceea de a introduce pe agenda națională anumite teme care îi convin sub pretexetul că le cer cancelariile europene. Mă refer la iuțeala anunțului privind necesitatea modificării rapide a Constituției, pentru a fi pusă de acord cu noua decizie europeană privind deficitul bugetar, anunț care maschează, mai mult ca sigur, dorința rezolvării cu totul altor probleme politice, strict în beneficiul actualei puteri.

    În realitate, adevărata problemă e, cum spuneam, ce are de făcut România în perioada următoare pentru a fi sigură că respectă deficitul bugetar în paralel cu luarea de măsuri pentru ieșirea din criză, ceea ce înseamnă crearea de locuri de muncă, stimularea consumului, garantarea protecției sociale șamd.

    Din acest punct de vedere, o spun cu toată tăria, prima măsură este demisia actualului cabinet. Emil Boc trebuie să înțeleagă că rolul său e încheiat și că trebuie să lase locul unei echipe de adevărați profesioniști, conduși de un tehnocrat de excepție, care să poate gestiona criza. Sfertodocții și semianalfabeții trebuie înlocuiți cu somități în domeniile majore, obtuzitatea trebuie să lase locul viziunii coerente, de ansamblu și de viitor.

    Fără asemenea măsură urgentă, perpetuînd vechile năravuri ale luării de decizii guvernamentale strict din perspective electorale, hrănind de la buget clientela politică și ignorînd adevăratele necesități la nivel național, România riscă să ajungă, pînă în toamna viitoare, într-o situație care ar putea sugera o Europă nu cu două viteze, cum s-a discutat pe la colțuri după summit, ci cu trei, după modelul butadei populare ”încet, încetișor și pi loc”. România fiind, evident, în a treia categorie.

    Continuare

    Tag-uri:

Dan Ioan Popescu
Cautare
Galerie foto
Cele mai noi articole
rss
  • Nevoia de simboluri, nevoia de unitate

    Una dintre marile probleme morale ale României de astăzi, o remarcă tot mai multă lume cu durere, e lipsa de simboluri autentice, ori de prețuire corespunzătoare pentru cele,...

  • Si totusi, are Romania ministru al Economiei?

    La cîteva luni de la instalarea USL la putere se înregistrează și lucruri bune și mai puțin bune. Pe de-o parte s-au reparat multe dintre nedreptățile comise de fosta g...

  • Ultima sansa a Romaniei

    "Doamnă, opriţi-vă o secundă, vă rog frumos! Ajunge! A fost o săptămână cumplită de războaie, de supărări. Săptămâna aceasta vreau să ne apucăm de ceea ce de fapt ...

  • Guvernul MRU sau cind politicienii nu stiu sa piarda elegant

    Guvernul Ungureanu a căzut după numai 78 de zile și acum își face bagajele, dar dovedește, cu vîrf și îndesat, că toate școlile și bibliotecile din lume nu pot im...

Cele mai noi comentarii
 
Care e cea mai ineficienta institutie?
vezi rezultatele
Arhiva