• 193 comentarii

    29539 vizualizari

    Un mister: de ce se comaseaza Garda Financiara cu Directia Vamilor?


    Garda Financiara si Directia Generala a Vamilor vor fi comasate pana la finele acestui an si astfel se vor micsora locurile de munca in aceste doua institutii. Stirea aceasta imi demonstreaza ca, guvernantii nu stiu despre ce vorbesc cand ne enumera masurile obligatorii de luat pentru iesirea din aceasta grava criza ec.

    Daca una din acele masuri trambitate este intr-adevar, combaterea evaziunii fiscale, reducerea numarului de functionari in domeniul respectiv favorizeaza, in fapt, evaziunea! Evaziunea fiscala are ca efect mai putini bani la bugetul statului. Evaziunea fiscala nu este facuta de cetateanul de rand, adica: de angajatul unei firme care, prin retinerea la sursa, isi plateste datoriile fata de stat. Evaziunea fiscale este facuta, in general, de firmele care nu raporteaza corect veniturile realizate, sau prin evitarea declaratiilor vamale la aducerea in tara a marfurilor, adica prin contrabanda.

    Cum este posibil, intr-un moment cand combaterea evaziunii fiscale este o maxima prioritate, in loc sa se fortifice acest organism de control, sa se micsoreze?

    Mi se intareste convingerea ca masurile luate de guvernanti se iau fara analize concrete, cu efecte numai pe hartie din punct de vedere contabil. Reducerea birocratiei din mecanismul administrativ al statului trebuie facuta pe criterii de eficienta si utilitate. Abia atunci se poate spune:" de acesti functionari NU avem nevoie, in schimb de ceilalti avem nevoie chiar in numar mai mare". Intr-un stat democrat, reducerea birocratiei este o masura continua, nu numai in momentele de criza economica ale tarii, este o masura obligatorie pentru combaterea coruptiei.

    Cu cat avem mai multe birouri in care noi, cetatenii, trebuie sa intram pentru a colecta stampile, cu atat mai mult se mareste coruptia, pentru ca fiecare birou are "pretentiile "proprii. Pe de alta parte, orice administratie stufoasa nu face decat sa acopere incompetenta sefilor mari. Birou peste birou, cetateanul nu mai intelege nimic si nu observa cat de incompetent este guvernata tara. Aceste lucruri trebuiesc spuse cetatenilor pentru a se intelege realitatea, nu doar numai faptul ca avem un Parlament cu prea multi parlamentari....

    Continuare

    Tag-uri:

  • 80 comentarii

    51412 vizualizari

    Anul marilor schimbari politice

    Anul marilor schimbari politice


    Am auzit multi specialisti spunind ca anul acesta va fi, din cauza crizei, unul al stagnarii politice, economice si sociale, ceea ce, in parte, va fi adevarat. Spun in parte pentru ca vor exista, totusi, si schimbari importante, si am sa ma ocup cu predilectie de cele politice, pentru ca cele economice le simte, deja, toata lumea, iar cele sociale sunt imprevizibile.

    Anul acesta vor avea loc schimbari importante in interiorul principalelor partide de la noi, PSD, PDL si PNL, iar criza va fi folosita ca un pretext pentru masuri interne, in speta retezarea unor capete si ridicarea unei noi generatii politice. La PSD si PNL situatiile sunt destul de asemanatoare: ultimele congrese au adus la putere, spectaculos, lideri considerati outsideri, tineri, energici, nu neaparat si foarte maturi politic. Tocmai constientizarea propriilor lipsuri, lipsa de siguranta, dorinta de a scapa de tutela celor mai mari, aflati in umbra, care i-au si ajutat, de altfel, sa urce in virf, ii va impinge pe acesti lideri sa taie multe capete din subordine si sa aduca, in loc, persoane fidele.

    E un proces care a inceput, deja, in teritoriu, si care va lua amploare in urmatoarele luni. Un proces care va fi usurat de faptul ca actuala criza loveste in popularitatea unor lideri care s-au perindat pe la guvernare, in ultimii ani, si vor fi facuti responsabili de catre electorat pentru situatia existenta. Remarc, in treacat, ca, pina nu demult, Calin Popescu Tariceanu beneficia de o aureola de premier care a creat o veritabila explozie a prosperitatii, dar a trebuit sa fie doar putin scuturata de praf istoria guvernarii ultimilor ani pentru a iesi la iveala ca am avut un ”boom” economic fals, bazat pe banii -multi - lasati in visterie de guvernul Nastase, pe stimularea exagerata a consumului si pe ”industria” capsunarilor, adica forta de munca necalificata exportata in UE pentru a face treburile pe care neamtul, italianul sau spaniolul nu concepeau sa le faca. Acum, legenda Tariceanu se face tandari sistematic, iar demitizarea va afecta si PNL.

    E probabil, cum spuneam – si am si informatii in acest sens – ca atit Ponta cit si Antonescu vor profita de situatie pentru a regla conturile cu anumite nume grele din vechea garda si a-si forma si promova propria echipa. Va fi o echipa compusa din oameni scoliti, care au facut ceva notabil in viata mai inainte de a se lansa in politica, asa cum e parcursul firesc, sau vom asista la ascensiunea unor indivizi mediocri, parasutati de conjuncturi favorabile ori de lachelism direct in functii de virf? Experienta ultimilor ani ma face sa inclin spre a doua varianta.

    O situatie asemanatoare, desi mai complicata, este si la PDL, partid unde urmeaza sa aiba loc alegeri interne la virf, desi deznodamintul se va amina un timp, din cauza crizei. Se vede cu ochiul liber, insa, ca taberele sunt tot mai clar conturate, iar munitia strinsa incepe sa fie folosita fatis. Traian Basescu a inceput asaltul final asupra ultimilor sai colegi din generatia ”de aur” a baronilor partidului, miza fiind eliminarea acestora si inlocuirea cu oameni devotati 100%. Presedintele e constient ca nu isi poate permite sa piarda conducerea PDL din mina; a vazut ce poate pati un fost sef de stat ramas fara protectie, ma refer la Ion Iliescu, si nu e dispus sa treaca prin aceleasi incercari dupa 2014. In plus, nu garanteaza nimeni ca finalul mandatului va fi si cel al carierei politice.  

    2010 va fi un an in care, asa cum am mai spus, cu ajutorul crizei economice,  citeva figuri grele ale politicii de altadata vor fi trase pe linie moarta pentru mult timp sau chiar definitiv, in cazul unora. E bine? E rau? Doar viitorul va oferi un raspuns corect...

    Continuare
  • 216 comentarii

    29008 vizualizari

    Cine a furat cartea de credit a României?

    Cine a furat cartea de credit a României?


    Am citit în presă că la ședința de guvern de sîmbătă, cînd s-a decis urcarea TVA la 24%, ministrul Finanțelor a venit cu ideea impozitului progresiv și a unui impozit pe profit de doar 10%. Numai că i s-a dat rapid peste degete, pe motiv că o asemenea decizie s-ar fi pliat pe mesajele și soluțiile PSD, iar puterea nu își poate permite un asemenea risc, electoral vorbind. Citind asemenea dezvăluiri năucitoare ai fi tentat să crezi că drama României o constituie faptul că barca națională se scufundă, iar marinarii din ea se ceartă pe cine să dea vina. În realitate, cred că, pragmatic vorbind, lucrurile sunt mult mai simple. Mai exact, drama României este că e condusă de o grupare politică foarte capabilă să distribuie (citește să facă praf) banii bugetului de stat, dar complet neputincioasă cînd e vorba să îi producă. Ultima guvernare capabilă să producă bani a fost, din nefericire, cabinetul Năstase, care a lăsat în visterie, cînd a plecat de la putere, miliarde bune de dolari. Controversați sau nu, miniștri de atunci, între care am avut și eu onoarea să mă număr, au ”produs” bani, pe care i-au atras către buget, deși investitorii străini nu dădeau năvală la noi, cum s-a întîmplat după integrarea în UE. Acum, de cîțiva ani de zile, asistăm la fenomenul invers: o mînă de politicieni, înfipți în vîrful grămezii după alegerile din 2004, nu fac altceva, de dimineață pînă seara, decît să arunce banii de la buget către cele patru zări. Desigur, prin cele patru zări puteți înțelege și, sau mai ales, clientela politică. Niciunul dintre actualii guvernanți nu a dovedit că e capabil să facă bani, iar cînd un mare afacerist autohton a spus că nu i-ar da pe mînă lui Boc nici măcar un butic să îl administreze, mult adevăr grăit-a. Un ministru e obligat să se comporte ca un afacerist autentic, să vizeze cît mai judicioasă distribuire a banilor de la buget, pentru a fi sigur că aceștia se întorc îndoit. Mucalitul de Ilie Năstase spunea odată că nu a declarat la poliție furtul cărții de credit a soției sale pentru că oricine ar fi luat-o, ar fi cheltuit mai puțin decît ea. Parafrazînd, România e o țară căreia puterea actuală i-a furat cartea de credit și, de cîțiva ani, își face de cap cu ea...

    Continuare
  • 41 comentarii

    8522 vizualizari

    De ce se razboieste puterea cu pensionarii

    De ce se razboieste puterea cu pensionarii

    ”M-am saturat de votul batrinilor infricosati! Ca si acum cincisprezece ani, ca acum zece ani, ca acum patru ani, pesedeii, cu Nastase si Iliescu ai lor, sint votati masiv de indivizii incapabili sa-si aduca vreo contributie la viata sociala a tarii. Luati la bani marunti, ei sint tocmai generatia care, prin indiferenta, supusenie, lasitate si oportunism la scara nationala, au adus tara la starea de faliment din 1989. Ei sint generatia salvata de la inec de Ion Iliescu in 1990, cind au fost trecuti masiv la pensie. Desi ne-au lasat o tara in ruina, au pretentii la pensii mari si la gratuitati masive: la autobuz, la incalzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs si nu produc nimic, dar continua sa fie stapinii nostri din umbra. Miliarde de dolari au fost virate - legal sau ilegal - spre plata pensiilor, pentru ca de acolo venea votul cel gras: votul neputintei si-al inapoierii programate”.

    Daca am înlocui cuvîntul ”bătrîn” cu ”evreu”, probabil că Hitler ar fi fost mîndru de asemenea discurs. Numai că el nu datează de pe vremea naziștilor. Ci de pe vremea cînd regimul Băsescu făcea ultimele repetiții pentru a intra în pîine, în decembrie 2004. Textul de mai sus nu a fost postat pe siteul organizației ”Noua Dreaptă”, sau ”Noii legionari”, ci a apărut într-un prestigios cotidian național, unde semnau elitele grupate în spatele noii vedete politice a României, alianța D.A. Și nu e creația vreunui nostalgic fascistoid, ci a distinsului intelectual Mircea Mihăieș, numit ulterior de Băsescu în conducerea Institutului Cultural Român. La vremea respectivă a produs vîlvă, a fost amendat, chiar, de către Consiliul Anti-Discriminare, dar și-a atins cu vîrf și îndesat scopul: a reușit să anatemizeze și mai mult generația de vîrsta a treia și să creeze noi prăpastii ale vrajbei între români. Pe atunci, credeam că e vorba de un exces de zel de moment, de un delir publicistic provocat de dorința de remarcare pe lîngă noii jupîni ai țării. M-am înșelat, și constat abia astăzi cît de mult.

    În realitate, articolul lui Mihăieș developa strategia pe termen lung a noilor guvernați, de exterminare prin orice mijloace a pensionarilor, doar pentru vina de a fi mai apropiați de stînga decît de dreapta. Mulți se întreabă, acum, de ce insistă Băsescu pe reducerea pensiilor, ori măcar pe impozitarea lor, pe anularea dosarelor de pensionare medicală a unor români șamd. Mereu și mereu, aceiași obsesie vizavi de pensionari...Ni se explică, savant, că pensiile sunt prea mari și trebuie tăiate, că bătrînii sunt niște asistați social, că România are prea mulți pensionari șamd.

    O propagandă de-a dreptul nazistă, încurajată de un partid de guvernămînt și de un șef de stat care știu foarte bine că nu vor putea rupe niciodată voturile vîrstnicilor, așa că e mai bine să îi ”execute”, fie printr-o culpabilizare morală și o presiune psihică menită să îi îndepărteze de urnele de vot, fie, efectiv, prin lichidarea fizică. Par vorbe mari, dar cînd prețul medicamentelor crește cu 700% nu putem decît să ne amintim cu amărăciune de bancul celebru de acum un sfert de secol, de la radio Erevan: ”Dle.Ceaușescu, dar cu cianură ați încercat?”.

    În fapt, pensionarii nu sunt asistați social, iar pensiile lor nu sunt daruri de la statul atotpututernic și milostiv. Ei sunt plătiți din proprii bani, puși deoparte în anii de muncă. (Dacă am retrocedat bunurile foștilor proprietari, cum am putea refuza să ”retrocedăm” celor care au muncit banii colectați de stat) Ba, mai mult, ei sunt cei care, paradoxal, sponsorizează statul și nu invers. Mai exact, românii contribuie mai mult decît este nevoie pentru pensiile lor, pentru că media de vîrstă a romînului face ca el să nu trăiască decît 18 ani după pensionare (22 de ani femeile, 14,7 ani bărbații), în timp ce stagiul de cotizare este, conform datelor oficiale, de 32,6 ani. Aceleași stastici atestă că românii ar trebui să primească o pensie medie de cca.11 milioane de lei vechi, judecînd după contribuțiile lor la bugetul de pensii. Asta înseamnă cu vreo 70% mai mult decît pensia medie actuală, dar să nu uităm că o eventuală impozitare a pensiilor, care se dezbate aprig acum, ar putea modifica încă și mai dramatic acest procent. 80% din pensiile din România sunt sub 1.000 de lei, iar peste doua treimi dintre acestea sunt sub 550 de lei. Și atunci, unde mai este statutul de ”asistat social”, cum mult îi place să repete, iar  și iar, președintelui Băsescu?

    În fapt, cred că problema actualilor guvernanți ar putea fi rezolvată mult mai simplu, fără atîtea strategii anti-pensionari justificate doar de vina acestora că se simt mai bine protejați de social-democrație: să se dea o ordonanță de urgență prin care să se interzică celor peste 60 de ani să voteze și cu asta basta. Sau, și mai bine, să se interzică votul celor de stînga, per ansamblu. Nici nu vom mai asista la genocidul pensionarilor și, poate, în felul ăsta, mai recuperează și PDL din procentele care i se duc pe apa Sîmbetei, în sondaje.






    Continuare
  • 184 comentarii

    26989 vizualizari

    E clar: romanilor nu le-a mai ramas nici bucuria fotbalului

    E clar: romanilor nu le-a mai ramas nici bucuria fotbalului


    Cred că a fost primul meci al naționalei de fotbal pe care românii nu l-au putut vedea. Cînd spun asta, iau în calcul inclusiv perioada neagră a comunismului în care, cu toate restricțiile și economiile practicate, parcă nu au îndrăznit, totuși, să reteze și această mică bucurie a amărășteanului mioritic. Mă refer, desigur, la ce s-a întîmplat aseară, cînd meciul Belarus-România, unul oficial, la urma-urmei, nu s-a transmis decît pe un post de nișă, Digi TV, la care am înțeles că au acces doar vreo treime dintre români. Și la fel se va întîmpla, umblă vorba, și la marele meci cu Franța. TVR nu mai are bani pentru meciurile selecționatei naționale, dar a avut bani să își deschidă vreo 6-7 canale diferite, care, iată, nu sunt de niciun folos. Ce facem, punem iar antenele pe bulgari? Cum s-a ajuns în situația asta nu mi-e clar, nu mă pricep la audiovizual și la regulile care îl guvernează, dar mă întreb doar atît: dacă mare masă a românilor nu mai poate nici un meci al tricolorilor să vadă, care va fi următorul pas? Ce ni se mai taie? Ce ni se mai reduce? Ori, vorba unui banc ceaușist celebru: domnilor guvernanți, cu cianură de ce nu încercați?

    Continuare
  • 180 comentarii

    18112 vizualizari

    Cum pregătește puterea, meticulos, dinamitarea viitorului regim

    Cum pregătește puterea, meticulos, dinamitarea viitorului regim

    Sondajele de opinie arată că PDL se prăbușește vertiginos pînă spre o cotă care l-ar putea împinge, se spune, în afara parlamentului, în 2012. Personal, nu cred că va fi chiar așa, dar ceea ce puțini remarcă e faptul că, prin acțiunile sale, paradoxal, regimul Băsescu a început demult să sape la temelia viitoarei puteri, indiferent care va fi ea, lucru care nu are cum să îi displacă. Să mă explic.

    În perioada guvernării Năstase, din care am avut onoarea să fac parte, se discuta insistent, în ultima parte a anului 2004, despre tot felul de măsuri populiste pe care ar fi fost recomandat să le luăm, pentru a ne spori zestrea electorală, fiindcă existau bani. Îmi aduc aminte că Marian Sîrbu, parcă, a venit chiar cu ideea să majorăm pensiile, dar cel care s-a opus a fost Năstase, care a spus că banii din buget trebuie folosiți în primul rînd pentru investiții care să producă bani, la rîndul lor, precum autostrada Bechtel șamd. Mihai Tănăsescu, la rîndul lui, era foarte parcimonios cu finanțele, nu concepea nicio cheltuială hazardată, eu eram obsedat de investiții în energie și în parcuri industriale, cum nu prea am mai auzit să se fi făcut în ultimii ani și tot așa...

    Exista, recunosc, o încredințare fermă că PSD va cîștiga alegerile (nici azi nu sunt pe deplin convins că le-a pierdut cu adevărat) și eram conștienți că, după scrutin, tot noi va trebui să gospodărim țara, așa că nu ne înduram să aruncăm cu bani de care tot noi ar fi trebuit să ne folosim. Așa se face că guvernul Tăriceanu a beneficiat, cînd a ajuns la putere, de o rezervă de cîteva miliarde bune de euro, strînse de noi cu trudă, din care s-a apucat imediat să facă pomeni electorale. Sunt curios dacă i-ar mai fi dat mîna să introducă celebra cotă unică dacă în loc de munți de bani ar fi găsit în visterie doar un bilet cu lista datoriilor. Cum am găsit noi cînd am venit la putere, în 2000!

    A urmat de acum știuta angajare masivă de bugetari, răsplătirea sponsorilor politici șamd, iar banii s-au topit iute. Guvernul Boc instalat după 2008 nu a mai găsit munți de bani în rezervă, dar a găsit o țară fără datorii demne de luat în seamă, un teren virgin, financiar vorbind, pe care s-a apucat, rapid, să îl ”pîngărească” prin împrumuturi peste împrumuturi de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, piața internă și externă șamd. Și uite așa, s-au mai topit cîteva zeci de miliarde de euro. În acest moment, se vorbește de un nou împrumut de la FMI, ceea ce ar putea aduce România aproape de limita maximă a îndatorării, desigur, ținînd cont de posibilitățile noastre de rambursare. Acest împrumut nou ar avea menirea să ”rostogolească” pentru viitor tranșele pe care țara noastră ar trebui să le achite, de la anul, în contul banilor luați deja anul trecut. (Cum se știe, împrumutul de la Fond se achită într-o perioadă de pînă la cinci ani). În 2011, România va avea de finanţat un deficit bugetar de cel puţin 6 miliarde de euro dacă va reuşi să reducă nivelul acestuia la 4,4% din PIB, iar către FMI va avea de plătit cca.300 de milioane de euro. Serviciul datoriei publice guvernamentale pe anul viitor va cuprinde rate de capital de circa 11,3 mld. euro şi dobînzi de 2 mld. euro, adică un total de peste 13 mld. Euro. În 2012, an electoral, cînd începe și rambursarea ratelor de capital, nota de plată va creşte cu încă aproape două miliarde de euro. 

    Prin iunie, Tănăsescu avertiza că România nu ar trebui să mai ia un nou credit de la FMI, fiind de preferat soluții alternative. Numai că regimul PDL știe de ce e bine să facă toate împrumuturile pe care le are la îndemîna. Pentru că ele vor trebui plătite nu de către cei care le-au contractat în actualul mandat, ci de către viitoarea guvernare, că va fi ea PSD, PNL, sau o combinată. PDL și Băsescu știu și rîd în barbă de pe acum la gîndul că, viitorul președinte și viitorul guvern vor trage din greu să achite tranșele de bani luate azi de ei, în timp ce portocaliii vor sta, relaxați, în băncile opoziție și vor critica puterea, așa cum stă bine oricărei opoziții. Indiferent cine va veni la putere, deci, va porni cu cel mai mare handicap de după revoluție, în ceea ce privește starea economiei. Iată de ce putem considera că adevăratul guvern de sacrificiu nu e Boc 5, așa cum se scrie în presa ultimelor zile. Ci guvernul de după viitoarele alegeri, oricare va fi el.




    Continuare
  • 50 comentarii

    7123 vizualizari

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    O confuzie grava, care ne costa pe toti

    De cînd am ales să mă retrag definitiv din politică am un avantaj, despre care am mai vorbit și cu alte ocazii și pe care, probabil, îl voi invoca și de aici înainte: acela de a vedea lucrurile mult mai obiectiv, de pe margine, cum se spune...

    Iar unul dintre aceste lucruri este o constatare, din păcate, dramatică, despre care nu îmi face niciun fel de plăcere să vorbesc. E vorba de faptul că puterea politică din România confundă tot mai mult legitimitatea de a fi ales cu dreptul de a decide, de a legifera absolut orice și oricînd. În realitate, e o gravă eroare concepția că, odată ales, îți achiziționezi, ca om politic, un statut special, absolutist, divin, care îți permite orice decizie. Legitimitatea conferită de alegeri e o calitate care trebuie construită și confirmată în permanență, prin dialog cu cei din jur, dar, în primul rînd, cu alegătorii. Sunt absolut de acord că o țară nu se poate conduce prin referendumuri, dar nici în condiții de izolare totală, ca să nu spun de sfidare a alegătorilor.

    Lumea modernă trăiește, din acest motiv, o contradicție tristă: cetățeanii se ocupă tot mai mult, mai ales în situații de criză, precum cea de acum, strict de propriile probleme, iar politicienii, în loc să facă demersuri pentru a-i atrage în proiecte sociale colective aleg, dimpotrivă, să mizeze pe forță și pe îndepărtarea de problemele celor mulți.

    Politicieni de tip Traian Băsescu, spre exemplu, cer alegătorilor putere, tot mai multă putere...Vrea Primăria, apoi Consiliul General, apoi Președinția, apoi Guvernul, apoi un Parlament docil, apoi o societate docilă, o țară întreagă la picioarele lui. Cînd obține ceva din ceea ce solicită, decretează imediat că este Dumnezeu și doar el deține adevărul absolut. Cetățeanul contează strict atît timp cît are ceva de oferit.

    Asemenea mentalitate e transmisibilă în jos, către mase, nu degeaba se spune că peștele de la cap se împute. Se știe de milenii că nu se poate interveni la nivel general fără modificări ale mentalității individuale. ”Dacă e să se schimbe lumea, întîi trebuie să mă schimb eu” zice japonezul. La noi, se împămîntenește conceptul invers: întîi să mi se dea, întîi să se schimbe sistemul, și apoi văd eu dacă e cazul să mă schimb sau nu, În mod firesc, e blamabilă asemenea gîndire, dar cum poți da cu piatra cînd exact ăsta e mesajul oferit de primii oameni ai nației: ”Dacă vreți să vă dăm, dați-ne mai întîi voi totul”?

    Din nefericire, s-a dovedit că nici măcar atunci cînd Băsescu a primit destul de mult de la alegători nu a oferit nimic la schimb. Și nu e singurul. Astfel, se distruge sistematic respectul pentru autoritate, se accentuează disoluția statului, se favorizează haosul. Locul dialogului deschis, onest, cu cetățenii e luat de ședințe de taină, de închiderea ușilor în nasul presei, de decizii ”la secret”, în numele principiului găunos, comunistoid, ”știm noi mai bine ce trebuie făcut, nu trebuie să știe și poporul”.

    În România, totul se secretizează, vertiginos, iar politica dialogului lasă loc politicii pumnului. În viziunea guvernanților, nu mai avem organe de presă, ci trîmbițe înveninate ale mogulilor. Nu mai avem sindicate, ci organizații clădite după model mafiot care se implică, pe bani, în lovituri de stat. Nu mai avem mitinguri de protest, ci atentate la instituțiile democratice ale statului. Nu mai avem societate civilă, ci lingăi plătiți din surse oculte. În fine, nu mai avem opoziție, ci grupuri de interese gata să vîndă țara estului/vestului/oricui e interesat...Repet, toate astea în viziunea guvernanților. Priviți cu atenție la figuri precum premierul Emil Boc, precum ministrul Elena Udrea ori precum Roberta Anastase. Oamenii ăștia nu mai vorbesc ca niște aleși ai poporului, ci precum Moise abia pogorît de pe munte, cu tablele legilor în brațe. Se ascultă cu pioșenie, dar nu se comentează, cam ăsta e mesajul nerostit.

    Tarele sistemului se propagă exponențial și pervertesc brumele de conștiințe rămase; cetățeanul de rînd se scîrbește și se închide în sine; societatea românească se închide, și ea, la loc, după două decenii de libertate în care nici nu a apucat să se deschidă cum trebuie. Iar, peste toate, cel mai grav e că viitoarea putere, oricare va fi ea, ar putea nu să o ia de la zero, pe baze normale de această dată, ci să continue exact de unde a lăsat cea actuală.



    Continuare
  • 33 comentarii

    7284 vizualizari

    Moartea ca spectacol, în România

    Moartea ca spectacol, în România


    Două cuvinte care nu încap, de obicei, în aceeași propoziție, la noi, oricît de absurd ar părea, se împletesc armonios. România ultimelor decenii e o țară în care moartea a devenit parte a showbizului, iar înmormîntările celebre scot în stradă mai mulți oameni decît mitingurile sindicale. Un soi de exhibiționism sui generis face ca mulți români să transforme, cu bună știință, moartea celor dragi, în spectacole care, mai nou, includ pînă și aplauze.

    Moartea și înmormîntarea colegului și prietenului meu, Adrian Păunescu, e doar un exemplu, mai sunt multe altele. Nu reușesc să înțeleg această dorință de spectacol, această goană furibundă după popularizarea la maxim a unui eveniment care ar trebui să privească, în mod firesc, doar pe cei foarte apropiați.

    În țările civilizate, nici măcar marile staruri, gen Michael Jackson, nu au parte, prin grija familiilor, de ultime spectacole televizate în direct, cu mii de participanți, precum se întîmplă la noi. Fanii își iau rămas bun la capela unde este depus trupul celui dispărut, dar mai apoi, înhumarea are loc în cadrul unei ceremonii discrete, cu participarea cîtorva persoane apropiate. La noi, te îngrozești privind. Cînd moare un persoană cunoscută, presa face un show total, în ziua înmormîntării porțile cimitirului sunt luate cu asalt, curioșii se cocoață pe cruci, mormintele altora sunt călcate în picioare, pomii sunt folosiți pe post de tribune, se fac fotografii, lumea se calcă în picioare...Parcă fiecare vrea să își ia porția de nemurire, parcă fiecare vrea să se laude, peste ani, ”am fost și eu acolo”. Și cînd te gîndești că marele Petre Țuțea s-a stins, într-un decembrie mohorît, într-o rezervă modestă a spitalului Christiana, iar pe ultimul drum a fost condus într-un car tras de boi, de Sf.Nicolae.

    Un manelist celebru anunță presa că va cheltui cîteva sute de mii de euro pentru înmormîntarea iubitei soții, apoi are grijă să afle toată lumea din ce țară va importa marmura neagră din care se va face cavoul. Cînd moare o vedetă, pe micile ecrane încep să se perinde tot felul de personaje, unele de-a dreptul sinistre în raport cu personalitatea celui dispărut. Fiecare știe perfect cine a fost mortul, ce merite a avut, unde a mai greșit-o, cum ar fi trebuit să procedeze în viață. Avem, deja, și cioclii mediatici de profesie, jurnaliști puși să comenteze, sistematic, mai toate înmormîntările VIP.

    Apoi, încă mai înainte de coborîrea în pămînt, apar și dezvăluirile. O fostă nevastă iritată se pune pe povestit, un fiu dezmonștenit are și el cîteva de spus, cîțiva ex-camarazi de la infanterie își amintesc că...Totul e pus pe masă cu satisfacție sălbatică, disecat sub reflectoare, tăiat și împăturit, ca să încapă în valiza ratingului ori a tirajului vîndut. Am citit, cu stupoare, că soțul unei foste vedete prematur decedate a mers pînă la a încheia un contract autentic cu un post TV, pe bani grei, pentru ca numai acolo să ajungă dezvăluirile aducătoare de publicitate.

    Despre Adrian am văzut, zilele trecute, că se înghesuiau la TV să vorbească maneliști și actori din trupe ambulante de umor îndoielnic, oameni care nu i-au citit, poate, vreo poezie în întreaga lor viață. Despre maestrul Beligan îmi amintesc cum a căzut, la înmormîntarea lui Dinică, după ce presa i-a băgat, în cimitir, reflectoarele în ochi. Alt spectacol numai bun de exploatat. La moartea lui Șerban Georgescu i-au răsturnat sicriul în groapa mult prea mică, și totul a fost consemnat, desigur, cu multă satisfacție, de presa avidă. Dar, oare, e presa avidă și vinovată, sau cei care o cumpără pentru asemenea relatări?

    S-a spus din cele mai vechi timpuri că pentru români, moartea și nunta sunt cele mai importante spectacole, dar parcă s-a ajuns prea departe. Dimensiunea spirituală a unei valori ajunge să fie măsurată, dramatic, în numărul de curioși care își rup nasturii la înmormîntarea lui și în numărul de materiale de presă care îi sunt dedicate. Horia Șerbănescu? Nu a fost cine știe ce, a avut doar cîteva zeci la înmormîntare...Jean Constantin? Tare, a avut lejer cîteva sute. Ștefan Iordache? Și mai tare, președintele și-a trimis chiar familia la înmormîntare, chit că nu îl cunoscuseră în viață. Cei mai vîrstnici își amintesc...daaaa, la Ileana Sărăroiu a fost cel mai tare, cîteva mii așa, la prima strigare...Și un sobor de 15 preoți...Și o slujbă completă, de patru ore bătute pe muchie, fără ”ciupituri”. Trist, dezamăgitor, dureros.

    Poate ar trebui ca România să facă efortul de a se debarasa, totuși, de metehnele venind parcă, din alte veacuri, pe care nu le-am întîlnit în alte țări pe unde am umblat, și să înțeleagă ce înseamnă discreția, bunul gust și decența în ce privește un eveniment solemn, precum ultimul drum. Moartea autentică nu e, nici măcar la Hollywood, un spectacol...


    Continuare
  • 23 comentarii

    6725 vizualizari

    De ce nu sunt de acord cu dl.Isărescu

     De ce nu sunt de acord cu dl.Isărescu


    Două ieșiri la rampă, în aceeași zi, care merită toată atenția, chiar dacă sunt doar parțial de acord cu una dintre ele, și chiar dacă ele sunt ușor în opoziție una față de cealaltă.

    În prima, economistul-șef al BRD, Florian Libocor, spune că România a ajuns la un nivel al evaziunii fiscale care nu a mai fost atins din 1990. El atrage atenția că situația dramatică actuală este cauzată în primul rînd de incapacitatea statului de a colecta  taxele și impozitele, ceea ce generează drept unică soluție de redresare economică reducerea la nesfîrșit a cheltuielilor bugetare.
    Libocor mai spune că reluarea creditării e un vis frumos în condițiile în care se aplică sistematic tăieri de venituri.

    Absolut de acord cu opinia domniei sale, care sintetizează, de pe poziția de expert al unei mari bănci private, adevăratele probleme ale economiei românești. Aș adăuga că, atît timp cît afaceriștii care constituie clientela politică a actualei guvernări sunt scutiți de la plata a tot felul de datorii către stat, unele bătînd spre suta de milioane de euro, e inutil să jupoi șapte piei de pe spinarea contribuabilului mărunt, în speranța că relansezi economia. Mai spune dl.Libocor că numai din stoparea contrabandei cu ţigări, statul ar putea obţine venituri suplimentare de un miliard de euro. Așa o fi, dar îmi aduc aminte de anumite acuzații formulate anul trecut, în campania electorală, legate de niște țigări de contrabandă a căror valoare umflase buzunarele unor grei ai partidului de guvernămînt și, implicit, ale partidului în sine. Cu buzunarele alea cum rămîne, dacă lichidăm contrabandă?

    O a doua opinie vine de la guvernatorul BNR, Mugur Isărescu. El spune că vina pentru datoria externă privată a României o poartă românii înșiși, cei care s-au repezit să ia, în ultimii trei ani mai ales, credite pentru diverse produse casnice, iar acum au dificultăți cu rambursarea lor. Fenomenul e corect prezentat, dar incorect explicat, și aici mă despart în gîndire de dl.Isărescu.

    Într-adevăr, în guvernarea ADA, românii s-au năpustit să ia credite peste credite, dar au făcut-o pentru că guvernanții înșiși au încurajat această practică și au promis, sistematic, marea cu sarea, începînd cu celebrul ”Să trăiți bine!” din campania electorală 2004. ”O să vedeți cît de mult s-a dotat România cu frigidere, mașini de spălat și asa mai departe", mai spune dl.Isărescu. Așa e, dar să nu uităm nici faptul că, de dimineață pînă seara, eram asediați de mai-marii țării cu mesaje hiper-optimiste despre creșterea economică, ajunsă la cote fără precedent, despre ce viitor luminos ne așteaptă șamd. Nici măcar izbucnirea crizei economice mondiale nu a temperat acest hei-rupism total deraiat de pe șine, să ne aducem aminte doar ce asigurări primeam de la președinte și de la premier, conform cărora România nu va fi afectată, că există bani pentru creșteri de salarii și pensii etc. Și de ce să n-o spunem, ce e rău în faptul că, după 50 de ani de dictatură și de lipsuri, românii de rînd au încercat să își ridice puțin ștacheta nivelului de trai, să alunge amintirea sumbră a vremurilor teribile de altădată cu un frigider sau o mașină de spălat noi? Chiar era musai să intrăm în UE cu WC în curte și opaiț în loc de lustră?

    Și să ne mai amintim, doar în treacăt, ce costuri uriașe a presupus campania prezidențială de anul trecut, probabil mai mari decît toate campaniile de după 1990 la un loc; toți banii aceia au venit de undeva, iar cei care i-au dat, musai să îi recupereze acum, prin orice mijloace. Nu îmi aduc aminte să îl fi văzut vreodată, în acea perioadă de explozie a creditelor, pe dl.Isărescu ieșind, întunecat la chip, la scenă deschisă, pentru a le atrage atenția românilor că nu fac bine ce fac. Așa cum o face azi, din păcate retroactiv, adică într-un moment cînd nu se mai poate repara nimic. Datoria privată a țării a ajuns la 23 de miliarde de euro, iar 50% din populația activă are de achitat rate la bancă, mai mari sau mai mici, din salarii și pensii tot mai mărunte și mai nesigure. Comerțul cu iluzii implică, întotdeauna, costuri uriașe. Iluziile le-am avut, deja, acum, pentru mulți ani, urmează costurile, din nefericire.






    Continuare
  • 21 comentarii

    6068 vizualizari

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Ziua Dezbinarii Nationale

    Se spune că, statistic vorbind, un român din patru nu știe ce aniversăm de 1 Decembrie, dar nu asta e adevărata problemă, din păcate. Văzută din afara granițelor, în anul de grație 2010, România, de ziua națională, arată ca o caricatură a ceea ce se presupune că ar trebui să fie o țară membră UE.

    E greu de spus dacă trebuie să plîngi sau să te umfle rîsul. Sigur e că rămîi năuc, privind din zare. În general, România nu există, pentru presa străină, dar, în ultima vreme apare tot mai des, totuși, din cauza scandalurilor pe bandă rulantă de aici.
    Ultima găselniță a politicienilor e exportul în marile instituții europene al scandalurilor autohtone, precum furtul de voturi, păruiala și loviturile sub centură etc. (Vezi cazurile de la Comisia pentru petiții a PE sau așa-zisele dezvăluiri despre manevrele PSD pentru blocarea accesului în spațiul Schengen).

    Dincolo de asta, a privi manifestările de Ziua Națională fără să te amuzi e tare greu. În primul rînd, România se comportă de parcă la 1 Decembrie 1918 a pierdut ceva, nu a cîștigat. În general, atmosfera e sumbră și apăsătoare. Se depun coroane de flori, se fac slujbe de pomenire, demnitarii se închină în fața camerelor de luat vederi, se afișează mutre îngîndurate, ca să dea bine în cadru. Au loc, desigur, masive avansări în grad, în special pentru patrioții din serviciile secrete. După care avem showul, neschimbat de decenii, al paradei militare. Mie, unul, mi s-a părut mereu deplasată ideea de paradă militară, care e specifică, în general, marilor puteri militare și dictaturilor, noi, cel puțin teoretic, nefiind nici una, nici alta. Cele mai mari parade se fac în Coreea de Nord, China, Rusia etc și mai puțin în statele democrate. Ceea ce vedem la noi însă nu e nici măcar paradă. Am urmărit, cu stupoare, miercuri, cum defilau pe sub Arcul de triumf ambulanțe de la SMURD, mașini de Poliție, trupeții SRI, limuzinele SPP și – asta a pus capac! - bărci de cauciuc cu doi-trei scafandri rebegiți de frig în ele. M-am liniștit: dacă ne atacă dușmanul, îi batem cu perfuziile peste bot direct din mașinile Salvării, de să ne pomenească. Avioanele nu au putut defila prin aer, ca altădată, pentru că era prea frig și chiciură afară, plus că există riscul serios ca vreunul dintre puținele rămase să aterizeze direct lîngă drapelul de pe Arc. Blindatele grele, cîte mai avem, e mai bine că nu au defilat pentru că ar fi făcut praf asfaltul de gumilastic din București.

    La așa țară, așa paradă, am spune. Colac peste pupăză, a mai fost și aiuritorul incident cu onorul militar la primul-ministru și nu la președintele Senatului, pentru că așa a vrut președintele. Cum care președinte? Cel care stă tot anul în turnul de fildeș de la Cotroceni, dar își găsește un loc de fugă peste hotare exact de Ziua Națională, ca să nu fie huiduit de admiratorii de altădată. Cum au fost huiduiți ”supușii” lui din PDL cînd s-au înghesuit să depune coroane la Alba Iulia.

    Nici nu e de mirare, una peste alta, că  europenii se întreabă tot mai des ce o fi fost în capetele lor atunci cînd au primit în UE o țară ca România, care s-a specializat în ”importat” bani de la FMI și exportat doar scandaluri, romi ori moldoveni cu cetățenii semnate pe genunchi, de președinte.

    Continuare
Dan Ioan Popescu
Cautare
Galerie foto
Cele mai noi articole
rss
  • Nevoia de simboluri, nevoia de unitate

    Una dintre marile probleme morale ale României de astăzi, o remarcă tot mai multă lume cu durere, e lipsa de simboluri autentice, ori de prețuire corespunzătoare pentru cele,...

  • Si totusi, are Romania ministru al Economiei?

    La cîteva luni de la instalarea USL la putere se înregistrează și lucruri bune și mai puțin bune. Pe de-o parte s-au reparat multe dintre nedreptățile comise de fosta g...

  • Ultima sansa a Romaniei

    "Doamnă, opriţi-vă o secundă, vă rog frumos! Ajunge! A fost o săptămână cumplită de războaie, de supărări. Săptămâna aceasta vreau să ne apucăm de ceea ce de fapt ...

  • Guvernul MRU sau cind politicienii nu stiu sa piarda elegant

    Guvernul Ungureanu a căzut după numai 78 de zile și acum își face bagajele, dar dovedește, cu vîrf și îndesat, că toate școlile și bibliotecile din lume nu pot im...

 
Care e cea mai ineficienta institutie?
vezi rezultatele
Arhiva