• 220 comentarii

    55825 vizualizari

    Un adevar greu de tagaduit: Europa e in declin

    Un adevar greu de tagaduit: Europa e in declin


    Este cazul, in aceste momente de grave conflicte interne, de incapacitate a guvernului roman de a propune cea mai mica strategie economica coerenta, cu exceptia unei amputari nejustificate si nesabuite a veniturilor populatiei, in mod deosebit ale pensionarilor, sa incercam sa privim si dincolo de ecranul televizorului, pentru a vedea ce se intampla in Europa.
    Cred ca Grecia este numai o problema macroscopica, in timp ce problema reala consta in slabiciunea Uniunii Europene, care traieste deasupra propriilor mijloace, cu probleme diverse tarile ce o compun. Cred ca aceasta criza este acutizata si de o oarecare perplexitate a Germaniei, precum si de reactiile, initial ezitante, ale institutiilor si guvernelor europene. Euro poate fi numai o victima.
    Sunt semnale ca aceasta criza creste in tari precum Romania, care sunt incapabile de propuneri de remediere a situatiei din politica lor interna, dar care au si dificultati in ce priveste apartenenta la Uniunea Europeana.
    Pachetul de salvare de 750 de miliarde de Euro aprobat in aceasta saptamana nu cred ca va rezolva problema de insolventa de fond, in timp ce cresterea economica in Europa va fi anemica in termeni absoluti si relativi.
    Astazi, economia europeana este cea mai importanta din lume, cu putin superioara celei din SUA, dar nu va mai fi pentru mult timp.
    Inca inainte de criza economica Europa era subrezita de criza politica: unele tari se preocupa de modificari ale unor institutii europene, dar respingerile repetate ale tratatului de la Lisabona demonstreaza ca ideea de Europa unita nu mai este in centrul imaginii colective.
    Cred ca daca tarile europene ar fi dorit sa fie o mare putere, cu renuntari la unele accente nationaliste, atunci, de exemplu, fotoliile Frantei si Marii Britanii in Consiliul de Securitate al ONU ar trebui inlocuite cu unul singur: fotoliul UE.
    Aceeasi “ unitate” se gaseste si in domeniul militar,  incepand de la procentul din buget alocat de diferite tari pana la achizitiile majore.
    De asemenea, timpul si schimbarile demografice nu amelioreaza situatia. Populatia europeana depaseste 500  de milioane de locuitori si imbatraneste rapid. Se prevede ca la jumatatea secolului procentul adultilor peste 65 de ani se va dubla.
    Acest cocteil realizat din structuri economice diverse, de importanta politica si de conditionari economice diferite va accentua  declinul european, al carui rol va descreste treptat.
    Inclusiv la nivel NATO, Europa nu va mai fi, probabil, partenerul de discutie principal in politica externa americana si, probabil, SUA va forma coalitii diverse in situatii la fel de diverse.

    Continuare
  • 157 comentarii

    13541 vizualizari

    Razboiul Coreelor sau razboiul dolarului?

    Razboiul Coreelor sau razboiul dolarului?


    Evenimentele din Orientul Îndepărtat – conflictul militar tot mai acut dintre cele două Coree - merită analizate cu toată atenția, pentru că impactul lor ar putea fi resimțit de întreaga lume, inclusiv de România.

    Cum se știe, zilele trecute, anumite manevre militare ale Coreei de Sud au dus la o ripostă feroce a nordului, soldată cu morți și răniți. Din acel moment, conflictul dă semne de agravre, de la o oră la alta. Analiștii spun că la mijloc ar putea fi vorba de o manevră nord-coreeană menită să întărească autoritatea fiului cel mic al lui Kim Jong-Il, succesorul la șefia statului, care e suspectat că ar avea o experiență politică prea mică. E posibil să fie așa, dar, la fel de bine, e posibil să asistăm la o manevră cu implicații mult mai mari, și nu atît una politică, ci, mai degrabă, una economic-financiară.

    Să prezint, însă, faptele, pe scurt: recent, Federal Reserve a anunțat că va lansa o emisie monetară masivă, de 600 de miliarde de dolari, pentru a cumpăra obligațiuni, decizie care va duce, însă, la slăbirea considerabilă a dolarului. Lucru care convine de minune SUA, țară care are datorii de cîteva mii de miliarde de dolari către țări precum China, Japonia sau Arabia Saudită. Mai simplu spus, americanii au împrumutat și folosit dolari cu valoare mai mare și vor să restituie unii cu valoare mai mică. Însuși președintele Barack Obama sprijină acest demers, conștient, probabil, că e singura modalitate pe care SUA o au la îndemînă, acum, de a-și finanța deficitul.

    Numai că șmecheria americană stîrmnește panica și furia altor mari puteri, între care China și Rusia. Pe undeva, chinezii chiar au dreptate să fie contrariați, avînd în vedere că SUA au criticat vehement țara Marelui Zid tocmai pentru menținerea monedei naționale la un curs artificial scăzut – tot o șmecherie economică menită să stimuleze economia națională și, mai ales, exporturile - iar acum exact ei sunt în situația să facă aceleași manevre. Menținerea yuanului la o cotă redusă face ca produsele chinezești să sfideze la preț concurența unor state precum cele occidentale, cît despre exporturi occidentale pe piața chinezească, nici nu se pune problema din cauza puterii scăzute de cumpărare a chinezilor; pe de altă parte, Obama a atras deja atenția, la rîndul său, că SUA nu mai au resurse să subvenționeze importul unor produse de la chinezi sau indonezieni.

    De ce își permit SUA, însă, și nu de ieri, de azi, emisia de monedă fără acoperire, o catastrofă economică pentru majoritatea celorlalte state ale lumii? Răspunsul e simplu: pentru că pot. Dolarul e o monedă căutată pe toate piețele lumii și orice emisie e, în principiu, absorbită. Îmi amintesc, bunăoară, că acum mai bine de un deceniu țara cu cei mai mulți dolari de hîrtie în rezerva valutară era...Singapore, pe atunci un tigru asiatic în plină expansiune. Acum, două ”pompe” aspiratoare de dolari sunt China și Rusia, cu economii în dezvoltare, numai că nici chiar ele nu își pot permite să facă americanilor orice joc financiar. Așa cum spuneam, un dolar mai slab dezavantajează statele care au rezerve masive din această monedă și permite americanilor să-și achite anumite datorii și costuri mult mai lesne. (De fapt, odată cu izbucnirea crizei mondiale, multe state au descoperit avantajele diferențelor de curs valutar și au acționat, rapid, în consecință, stimulînd masiv exporturile, în beneficiul economiilor proprii. Asta nu l-a împiedicat, totuși, pe cancelarul german Angela Merkel să acuze Washingtonul că inundă planeta cu lichidități pentru a-și finanța datoriile și pentru a devaloriza dolarul).

    Și, iată, cam în același timp cu izbucnirea conflictului coreean, vine o știre-bombă: China și Rusia și-au dat mîna și au decis să elimine dolarul în tranzacțiile dintre ele. O lovitură teribilă pentru americani, pentru că o asemenea înțelegere, la care ar putea achiesa și alte state, va duce la o absorbție mult mai scăzută a dolarului pe piețele internaționale, adică exact ceea ce ar putea lovi mai tare economia americană. Decizia vine imediat după summitul G20 de la Seul, unde controversele dintre americani și chinezi au dus la lipsa unor progrese concrete în privința reglementării problemelor valutare internaționale.

    Ce consecințe economice ar putea avea escaladarea conflictului coreean? Prima și cea mai importantă este aceea că, potrivit regulii de cînd lumea, în cazuri de conflicte generatoare de panică, lumea se orientează, imediat, către monedele statelor cu economii puternice - iar la loc de cinste în asemenea situații e SUA -  ceea ce duce la aprecierea rapidă a monedelor în cauză. Adică exact fenomenul contrar celui pe care îl încearcă americanii, întărire în loc de devalorizare pentru ușurarea plății datoriilor.

    Să fie, deci, conflictul din pensinsula coreeană unul stimulat artifical de China, marele protector al regimului de Phenian, în înțelegere cu Rusia? Atît timp cît Beijingul împușcă doi iepuri dintr-un foc prin aprecierea dolarului, respectiv creșterea valorii propriilor rezerve de dolari, uriașe, și lovitura economică administrată SUA, cea care, cum spuneam, solicită de mai multă vreme regimului chinez deprecierea yuanului, nu este deloc imposibil ca lucrurile să stea așa. Nu ar fi decît o nouă dovadă că, la nivel global, uriașii planetei se folosesc fără regrete de statele mici pentru a-și rezolva propriile probleme, chiar dacă asta implică și vărsare de sînge.






    Continuare
  • 27 comentarii

    7064 vizualizari

    Scandalul WikiLeaks ar putea fi Watergateul lui Obama

    Scandalul WikiLeaks ar putea fi Watergateul lui Obama


    Scandalul WikiLeaks înnebunește lumea întreagă de cîteva săptămîni, iar marea întrebare care e pe buzele tuturor nu e cine, ce, cum, cînd sau unde. Marea întrebare este de ce? De ce s-ar apuca un personaj misterios, un fel de ”Deep throat” al zilelor noastre, să arunce pe piață materiale incendiare conținînd secrete ale celei mai mari puteri din lume și nimeni să nu îl poată opri? Mai ales că Julian Assange a început seria dezvăluirilor pe WikiLeaks acum vreo patru ani, deci ar fi fost timp, teoretic, pentru orice manevră.

    Privită superficial, toată povestea aduce a film hollywoodian siropos, cu jurnalistul autodeclarat de stînga care susține că vrea o lume capitalistă mai bună și mai liberă. De unde o avea atîtea secrete pe mînă numai Dumnezeu știe, dar și asta face parte din siropul filmului. Plus că acuzația pentru care FBI îl caută cu mandat e mai tare decît și-ar fi putut imagina pînă și Seinfeld: nu și-a înștiințat partenera de sex că i s-a rupt prezervativul. O acuzație concepută special, în opinia mea, pentru a-l mitiza, efectiv, pe Assange, dacă ar ajunge să fie finalizată prin arestare, ori, e foarte posibil ca exact asta să se și dorească, în anumite cercuri, interesate ca jurnalistul să își continue misiunea.

    Pentru că, trebuie spus, dincolo de povești cu ponei roz, în spatele scandalului se ascund forțe și interese mult superioare, numai naivii ar crede altceva.

    Unii comentatori susțin că cineva vrea răul Americii și o tăvălește în noroi. Poate să fie și așa, deși mi-e greu să cred că o putere străină ar putea obține chiar atîtea informații confidențiale de la țara cu cele mai puternice și mai dotate servicii secrete și care mai ține și internetul în palmă. Numai că, analizînd cu atenție dezvăluirile, SUA ies mai degrabă întărite decăt slăbite de scandal. Întregii omeniri îi este prezentat scenariul unei superputeri care știe și controlează absolut tot pe planetă, iar unele dintre relele care i se pun în cîrcă nici măcar nu îi aparțin. Vezi, spre exemplu, cazul atacării Iranului, pentru care a făcut lobby îndrăcit Arabia Saudită.

    Și totuși, doar acesta să fie dedesubtul pervers al dezvăluirilor WikiLeaks, conturarea imaginii unei Americi hiper-potente? Sau aceasta e doar glazura ”de protecție”, dacă ne putem exprima astfel?

    Răspunsul ar putea să fi fost oferit, deja, zilele trecute, la o dezbatere organizată de Partidul Democrat, cel care l-a dat pe Obama. Acolo, jurnaliștii de la cotidianul Washington Post, apropiat de republicani, au avansat o teorie revoluționară, potrivit căreia democratul președinte al SUA ar trebui să anunțe cît mai rapid decizia de a nu mai candida la un nou mandat. Ei au avertizat că America se află într-un moment politico-economic extrem de dificil, iar Obama, care, oricum, nu s-a ridicat nici pe departe la înălțimea așteptărilor, riscă să agraveze situația prin aceea că îi determină, indirect, pe republicani să îl atace permanent, pentru a-i slăbi poziția. O luptă politică avînd drept consecință abaterea atenției de la economie. Jurnaliștii au mai punctat că doar forfaitul lui Obama în ce privește un  al doilea mandat ar detensiona politica americană și ar permite aplicarea unor programe de reformă care sunt mai mult decît necesare, dar care, totodată, sunt sistematic obstrucționate de republicani, în numele intereselor electorale. Să reamintim, în treacăt, că eșecurile lui Obama au dus la victoria recentă a republicanilor în alegerile legislative parțiale, de la jumătate de mandat, iar situația liderului de la Casa Albă s-a complicat încă și mai mult, dovadă și sondajele.

    Mesajele de acest tip nu sunt noi. Acum cîteva săptămîni, analistul american Edward Spannaus, de la Executive Intelligence Review, spunea explicit că
    “Există oameni supăraţi din cadrul administraţiei sale şi al Partidului Democrat, care iau serios în considerare modul de a-l îndepărta de la preşedinţie pe Obama”. Ideea că Obama ar putea fi scos de la Casa Albă încă înaintea finalului primului mandat a apărut pe tapet, în mass-media de peste Ocean, de vreo jumătate de an și e cel puțin îngrijorătoare, știut fiind că americanii nu se joacă de-a uite președintele, nu e președintele, precum politicienii de la noi.

    Să fie, oare, seria dezvăluirilor WikiLeaks un fel de a bate șaua pentru a pricepe iapa Obama? Un răspuns îl dă oarecum, chiar Assange, care declara, duminică, într-un interviu din El Pais, că Obama trebuie să demisioneze, pentru că ar fi aprobat spionarea funcționarilor ONU.

    Vrem-nu vrem, suntem obligați să ne amintim de celebrul Watergate, care a dus la debarcarea lui Richard Nixon. Și atunci, creditul a fost acordat unor jurnaliști, așa-zise simboluri ale profesionalismului, Woodward și Bernstein, care au investigat pînă au căzut sub masă și au reușit să demită un președinte. După ceva timp, s-a aflat însă, adevărul, anume că jurnaliștii de la Washington Post primeau marfa mură-n gură de la un potentat al FBI, Mark Felt. Care, e limpede, nici el nu acționa de capul lui. Cît despre adevărata motivație a demiterii, cea mai plauzibilă variantă este cea potrivit căreia un grup de potentați americani, mai ales republicani, în frunte cu legendarul Henry Kissinger, mîna dreaptă a lui Nixon, au considerat că aducerea vicepreședintelui Gerald Ford la Casa Albă e o variantă mai potrivită pentru America acelei perioade, cînd politica externă se derula, agitat și periculos, între războiul din Vietnam, conflictul de Yom Kippur, tensiunile americano-sovietice, americano-chineze, lovitura de stat din Chile orchestrată de CIA șamd.

    Nici azi situația SUA nu e prea grozavă, iar președintele în exercițiu e, la fel ca Nixon, considerat prea slab pentru a se ridica la înălțimea misiunii pe care o are.
    Cum America nu își permite accidente, trebuia inventat un scandal din stirpea  Watergate al cărui efect, pe termen mediu sau lung, să fie salvarea situației, prin redesenarea scenei politice și înlocuirea unor actori de prim rang. Dacă e sau nu așa, probabil că ne vom da seama în cel mult cîteva luni de zile.

    Continuare
  • 101 comentarii

    9728 vizualizari

    De ce e Mircea Badea vinovat ca nu intram in spatiul Schengen

    De ce e Mircea Badea vinovat ca nu intram in spatiul Schengen


    La o asemenea întrebare probabil cel mai convenabil și rapid răspuns ar fi o contra-întrebare: de ce am fi fost admiși? Asta pentru că, din păcate, aproape întreaga Românie, cu Traian Băsescu în frunte, s-a repezit ieri să arunce cu pietre în capul cancelariilor occidentale pentru ceea ce s-ar numi discriminare la adresa noastră, dar prea puțin au stat să judece dacă nu cumva or avea și oamenii ăia un pic de dreptate de partea lor.

    Personal, nu cred că există un motiv pentru care România nu va fi admisă prea curînd în Schengen, ci o listă întreagă de motive. Și mai cred că, de această dată, în loc de acuzații la adresa Vestului de care suntem deja plictisiți încă din regimul comunist, ar trebui să avem parte de căderea unor capete din guvern.
    Să vedem cîteva motive pentru care statele UE ar fi îndreptățite să fie sceptice vizavi de România, începînd cu absența unei liste de tip ”to do”, așa cum a avut guvernul PSD în pregătirea integării europene, conținînd toți pașii de făcut pentru realizarea obiectivului:
    În ciua avertismentelor repetate și severe privind infracționalitatea autohtonă, la noi nu doar că nu s-a făcut nimic pe această linie, dar, dimpotrivă, în ultimele săptămîni asistăm la o explozie de crime și răfuieli interlope. De asemenea, vesticii pot afla că în ministerul Internelor, corupția a ajuns la cote atît de înalte încît șpăgile se dau cu milioanele la ditamai secretarii de stat, iar capii poliției iau apărarea, fățiș, marilor infractori, iar generali din MApN sunt arestați pentru șmenuri.
    În problema integrării rromilor, cei care au îngrozit Franța, dar și alte state, singura măsură preconizată de guvernul Boc e schimbarea numelui lor în țigani. Punct. Cît despre opoziția lui Băsescu vizavi de această măsură, președintele se teme, probabil, că nu va mai fi primit la petrecerile țigănești cu care ne-a obișnuit.
    Mesajul discret transmis de cancelarul german Angela Merkel cu ocazia vizitei din octombrie, ”achitați-vă datoriile către comapaniile germane”, a fost, și el, ignorat. De ce să plătești nemții cînd sunt atîtea firme de casă pedeliste care au cotizat în campanie și așteaptă, cuminți, cu mîna întinsă la buget? Un afront peste care cancelariile vestice nu trec așa ușor.
    Nu are cum să nu conteze și decizia României de a cumpăra avioane multi-rol americane, deși au existat o serie de oferte europene cel puțin la fel de bune. Altfel spus, noi mergem în casa europeană, dar plătim biletul de intrare americanilor.
    Guvernul Boc a recurs la o manevră extrem de neinspirată, schimbînd ministrul de Interne, în condiții rămase oricum neelucidate pînă acum, (apropo, ce se mai aude cu celebrul raport al MAI despre mitingul polițiștilor din 24 septembrie, că s-a cam pus praful pe el?), exact în perioada în care Franța și Germania își cristalizau opinia despre admiterea noastră în Schengen. Vasile Blaga, de bine, de rău, stăpînea excelent subiectul, avea relații personale foarte bune cu Thomas de Maiziere, omologul german, și era o voce respectată în JAI – Consiliul Miniștrilor Europeni pentru Justiție și Afaceri Interne. În locul său a fost adus un outsider, Traian Igaș, care pare să nu înțeleagă mare lucru din ce e în jurul său.
    Cu toate semnalele cel puțin tăioase transmise de liderii europeni privind incorectitudinea strategiei băsesciene de introducere a moldovenilor în UE pe ușa din dos, șeful statului chiar a accelerat procedurile de acordare a cetățeniei pentru basarabeni. În acest fel, peste 100.000 de moldoveni vor deveni, anual, cetățeni cu drepturi depline ai UE, doar pentru că Traian Băsescu și PDL au nevoie de voturile lor, la viitoarele alegeri. Or fi ei frații noștri, nimic de zis, dar cînd te invită cineva la masă, nu te prezinți și cu rubedeniile din dotare, pe motiv că nu se face să destrami o familie.
    O altă problemă majoră a României este aceea că, de mai multă vreme, nu are ministru de Externe. Teoretic, există un ocupant al acestei funcții, în persoana lui Theodor Baconschi, altminteri un intelectual de mare valoare, dar, din primăvară, domnia sa e ocupat total cu lansarea și întreținerea Fundației Creștin-Democrate, cea care e programată să cîștige potul la congresul PDL de anul viitor, cînd dl.Baconschi ar putea fi propulsat și spre candidatura la Cotroceni. În aceste condiții, cine să se mai ocupe de fleacuri precum spațiul Schengen?
    În fine, să spunem cîteva cuvinte și despre lobbyul europarlamentar în problema integrării. Acum cîteva săptămîni, cînd deja se știa, pe canale discrete, care va fi poziția Franței și a Germaniei, cîțiva lideri ai PDL, cu Cristian Preda în frunte, l-au pus la zid pe Ponta că ar fi stimulat în secret, la Strasbourg, un lobby anti-românesc al socialiștilor europeni. Deși informația era falsă, ea a continuat să fie perpetuată, și  nu întîmplător, pentru că opoziția trebuia să fie culpabilizată pentru previzibilul eșec. Ieri, domnul Preda a scris pe blog că, încă de săptămîna trecută ”Aveam deja informații despre reținerea unor prieteni din PPE în chestiunea accesului nostru în Schengen și am sperat că acest semnal va fi reținut”. Vasăzică Ponta ”stimulează” socialiștii, dar reținerile le au popularii europeni, frații PDL? Aș fi curios ce contra-lobby a făcut, în acest caz, dl.Preda, pentru a schimba opinia colegilor săi, pentru că eu, unul, nu am auzit nimic în acest sens.

    Rămîne de văzut cine va deconta acest uriaș eșec al guvernării Băsescu-Boc, pentru că, deocamdată, în loc de țărînă în cap, asistăm la un spectacol aproape grotesc, în care elevii puturoși și chiulangii le bat obrazul profesorilor care și-au permis să nu le dea notă de trecere. O atitudine de care, cum spuneam, românii s-au săturat încă de pe vremea lui Ceaușescu, atunci cînd vina pentru galantarele goale și frigul din case aparținea imperialiștilor din vest și nu calamității numite comunism...Nu ar fi mai simplu, dacă tot punem problema astfel, să dăm vina, direct, pe Mircea Badea, și să spunem că emisiunile lui au enervat oficialii europeni pînă la bararea accesului în spațiul Schengen?
    În treacăt fie spus,, e foarte bună ideea Comisiei Europene de a implementa un funcționar european în cabinetul Boc, cu rang de ministru, pentru a verifica permanent activitatea executivului, dar eu aș merge mai departe: să îl pună direct în locul lui Boc!

    P.S. În sfîrșit vine o veste bună dinspre guvern: au apărut fisuri, la propriu, în clădirile Finanțelor. Poate se fisurează de tot și scăpăm de ei...

    Continuare
  • 74 comentarii

    6773 vizualizari

    Two and a half men



    Americanii au anulat serialul. La noi, încă rulează cel puțin pînă în 2012...

    Continuare

    Tag-uri:

  • 147 comentarii

    17591 vizualizari

    Si totusi, ce cistiga Romania din afacerea ”Libia”?

    Si totusi, ce cistiga Romania din afacerea ”Libia”?


    E foarte bine că România a intrat în NATO și are o relație excelentă cu SUA, dar trebuie remarcat că și prețul plătit e destul de piperat. Și îl achită nu doar bugetul, ci și democrația.

    Am aflat din documentele Wikileaks că, prin iulie 2005, şeful statului a dat asigurări unei echipe condusă de ambasadorul Richard Jones, că România îşi menține trupele în Irak şi că România acceptă să şteargă, dintr-un foc, 80% din datoria istorică a Irakului, de 2,6 miliarde de dolari. Nu am auzit să fi fost ample dezbateri pe acest subiect în prealabil, să fi fost consultat poporul printr-un referendum sau măcar parlamentul. Pur și simplu, un om important din stat a dat de la el, ca interlopii maneliștilor, două miliarde și ceva de dolari, care ar fi putut însemna sute de kilometri de autostradă în China și cîțiva în România.
     
    Apoi am așteptat cu toții, cu sufletul la gură, să vedem cîți bani vom face din participarea la efortul de reconstruire a Irakului, dar ne-am ales doar cu misiuni de patrulare prin deșert, peste mine anti-personal care uneori, spre deosebire de mămăliga românească, mai și explodează.

    Am aflat, mai apoi, că tot președintele a stabilit cu de la sine putere ce fel de avioane multi-rol ne trebuie: în niciun caz europene, musai made in USA.

    Acum, aflăm că CSAT a stabilit că trebuie să punem spațiul aerian și aeroporturile la dispoziția americanilor, pentru a bombarda Libia, fără ca Parlamentul să mai fie convocat pentru aprobarea deciziei. Asta, pentru că actuala conducere a statului a modificat legea care l-a obligat pe Emil Constantinescu, altădată, să consulte legislativul în cazul similar al bombardării fostei Iugoslavii. După cum se vede, parlamentul e musai să aprobe o ordonanță de urgență prin care se alocă fonduri de la buget comunei Nămoloasa din deal, dar nu și implicarea României într-un conflict militar.
    Și vom afla într-o zi, probabil, că Traian Băsescu a iertat și Libia de datoriile istorice față de România, după modelul Irak.

    L-a întrebat oare, premierul Boc, pe tatăl său, cosaș bătrîn, dacă e de acord să dea din pensia lui cîțiva lei pentru a susține efortul de conflict militar al României? I-a întrebat ori le-a explicat, măcar, cineva bugetarilor cu lefuri ciuntite, pensionarilor, mamelor de copii lăsați fără lapte praf, micilor patroni disperați, tinerilor fără viitor, căpșunarilor care trimit banii acasă șamd dacă sunt de acord cu acțiunile României prin diverse teatre de război? Dacă acceptă să rupă de la gura copiilor pentru dotarea soldaților care patrulează prin țări străine? Din cîte îmi amintesc, nu a făcut-o nimeni.
    Știu, politica de alianțe presupune sacrificii. Dar, presupune și sinceritate și transparență. Presupune și respect față de poporul care te-a ales.

    S-a spus, în ultimele decenii, că americanii au permis în mod controlat japonezilor să bombardeze Pearl Harbour doar pentru a justifica plauzibil în ochii propriului popor intrarea în al doilea război mondial. La fel de greu a fost să justifice implicarea în Vietnam, Kuweit ori Afganistan.
    Bieții naivi, ar fi trebuit să procedeze ca în România democratică: să ia decizia peste noapte, iar informarea poporului să revină documentelor Wikileaks, peste ani și ani.

    Continuare
  • 177 comentarii

    9681 vizualizari

    No, we can't!

    No, we can't!


    Mapamondul a stat cu sufletul la gura la începutul acestei săptămîni și cu ochii ațintiți spre Washington, acolo unde administrația Obama a avut de purtat un meci politic uriaș cu opoziția republicană.

    Temerea că republicanii ar putea respinge propunerea președintelui american privind ridicarea plafonului de îndatorare a țării a făcut mulți șefi de state și de guverne să privească viitorul cu îngrijorare, mai ales în acele țări care ar fi fost primele afectate de o nouă criză americană.
    Ce a urmat, se știe acum. Spre ușurarea generală, democrații și republicanii și-au dat mîna rațiunii peste țară, au negociat și au luat decizia salvatoare, cel puțin pentru moment. Fiecare dintre părți a trebuit să lase de la ea. Obama nu a putut să crească impozitele și se află în situația de a nu putea stimula dezvoltarea economiei, în timp ce republicanii au abandonat jurămîntul solemn cu nu vor mai permite extinderea datoriei publice.
    Per ansamblu, însă, America a oferit o mostră de politică a bunului simț, pragmatică și axată pe interesul cetățeanului.

    E greu să nu îți zboare mintea, în aceste condiții, la cum merg lucrurile în politica mioritică, unde nu numai că nu se mai poartă demult niciun fel de negocieri politice autentice, dar s-a ajuns ca nici măcar întîlnirile între liderii politici să nu mai poată avea loc.

    În ultimii 6-7 ani, politicienii români au ajuns să se trateze ca niște dușmani de moarte, cu injurii și atacuri sub centură, uitînd că electoratul îi trimite la vîrf nu ca să își regleze conturile între ei, ci pentru a-și uni energiile în beneficiul național. La noi nu mai există dispute politice, ci înjurături de mamă. Nu mai există lupte de idei, ci doar limbaj de Ferentari.

    Obama & comp au arătat că, într-un stat matur, care se respectă, se poate...
    În România, no, we can't!

    Continuare

    Tag-uri:

  • 1037 comentarii

    170348 vizualizari

    Recesiunea mondială bate la ușă, România e pe un drum greșit

    Recesiunea mondială bate la ușă, România e pe un drum greșit


    Președintele a făcut recent un apel, la televizor, către presă să nu folosească în această perioadă cuvîntul ”criză”, pe motiv că nu s-ar justifica și s-ar panica românii degeaba. Poate e o sugestie bună dar, pe de altă parte, din capul locului trebuie spus că încetinirea creșterii economice mondiale din prima jumătate a lui 2011 se poate transforma într-o secundă într-o nouă recesiune globală. Adică o nouă criză, oricum ai boteza-o.

    De altfel, acesta este semnalul pe care îl dau bursele din țările cel mai avansate și care este confirmat și de sectorul productiv al țărilor europene, inclusiv România. Sunt două cauze principale ce determină această evoluție: una ar fi aceea că economia mondială trebuie să răspundă la excesul de debite acumulate în anii precedenți. Traiul îndelungat pe datorie are costurile lui, în general aspre. Conform reputaților economiști americani Kenneth Rogoff și Carmen Reinhart, printre cei mai apreciați specialiști ai momentului, peste ocean, creșterea excesivă a debitelor este urmată întotdeauna de un deceniu de creștere redusă, atenție România!, în care consumul și investițiile sunt reduse, iar șomajul poate crește spectaculos.

    A doua cauză principală este lipsa de încredere: cum nu prea mai există capital de investiții, problema fiecărei țări e de a demonstra prin acțiuni și nu prin declarații că e capabilă să  atragă aceste investiții, cîte mai sunt, și să ofere siguranță investitorilor mult mai prudenți, de această dată, că nu există riscuri majore. Ce se face pentru a se ieși din această situație? Politica fiscală are o marjă mai mică de acțiune din cauza constrîngerilor bugetare, dar, fără discuție, sunt necesare măsuri pentru reducerea presiunii fiscale în special în zona costului mîinii de lucru. Să nu uităm, România are un mare dezavantaj, nefiind în zona euro, ceea ce înseamnă că nu poate aștepta o intervenție masivă de întrajutorare din partea statelor europene, ca în cazul Greciei sau Irlandei, deci totul depinde de guvern care, în aceste momente extrem de dificile, trebuie să demonstreze că are capacitatea de a conduce o economie. Măsurile de reformă care nu sunt acompaniate de măsuri pentru creștere economică au fost și sunt totdeauna sortite eșecului pentru că nu duc decît la o motivare și mai redusă a populației, la creerea de tensiuni sociale, la scăderea puterii de cumpărare. Cred, în continuare, că România momentului este pe un drum greșit, iar Boc nu va putea realiza replasarea ei pe drumul cel bun.

    Continuare

    Tag-uri:

  • 82 comentarii

    42056 vizualizari

    Cind criza economica loveste democratia in inima ei

    Cind criza economica loveste democratia in inima ei


    Se schimbă lumea. Și nu neapărat în bine. Se întîmplă lucruri care par să ne dea înapoi, după ce atît amar de vreme ne-am obișnuit cu o singură direcție: înainte. Mai tîrîș, mai grăbiș, dar înainte. Cutremurul din finanțele mondiale, grevele din Grecia, recesiunea din SUA, dar și mișcările stradale de protest din Anglia, din vara lui 2011, fac să sune un clopot de alarmă asupra democrației în esența ei. Se vorbește de suveranități limitate, de Constituții modificate în spiritul crizei, de reducerea drepturilor cetățenești. Și asta e mai îngrijorător decît faptul că, din cauza recesiunii, americanii nu își mai pot schimba mașinile decît o data la trei ani, în loc de doi, sau că românii nu își mai pot lua plasme cu diagonale mai mari, o perioadă.


    Bunăoară, prin afirmația că, orice ar fi la alegeri, nu va ceda puterea actualei opoziții, președintele Băsescu, a transmis, în fapt, un gînd ascuns, a decartat o strategie pe care mizează. Marea problemă pentru el este cum poate obține, efectiv, un vot în plus față de USL în perspectiva lui 2012. Votul salvator, care îi poate menține echipa la putere. În cursul ultimilor ani, răspunsul la întrebarea de mai sus a fost dat prin metode, să le spunem, ”pragmatice”: cheltuind bani publici pentru a cumpăra bunăvoința alegătorilor, ca și pentru a răspunde necesităților susținătorilor financiari de campanie, aparent în favoarea votanților. Adică, regii asfaltului donează baban partidului în campanie, pentru pomeni electorale șamd, iar după alegeri primesc dreptul de a asfalta același drum de zece ori pe mandat, pe cheltuiala și spre binele contribuabilului. Logic, a cheltui înseamnă și a găsi resurse, de aici și obiceiul de a te împrumuta dintr-o direcție pentru a cheltui în alta. Practic, regula regimului Băsescu este de a impozita cu o mînă și de a cheltui cu cealaltă. Am spune că e vorba de clasicul anteriu al lui Arvinte, care tăia de la poale pentru a se cîrpi la coate, numai că  nu e același lucru. De tăiat, se taie mereu numai de la unii, pentru a se cîrpi, sistematic, doar alții.

    Dincolo de asta, ca o observație personală, din dezbaterea oficială asupra democrației a fost eliminat în ultimii ani orice model de ideal, de valoare intrinsecă. Nu mai există spațiu public pentru dezbateri privind valori morale, individuale sau colective, pentru idei novatoare, pentru planuri de viitor pe termen lung. Nu mai există priviri de ansamblu. România e un fotbalist mediocru, care joacă doar cu fruntea în pămînt. Marii jucători, se știe, nici nu se uită la minge, scrutează doar terenul.
     
    După intrarea noastră în UE, prin mesajele președintelui Băsescu nu am făcut decît să sugerăm, și să demonstrăm că România nu era pregătită, cu adevărat, să se integreze. Să ne mai mirăm că, astăzi, numai muncitorii români, altfel extrem de apreciați, sunt refuzați în anumite țări europene, în timp ce muncitorii altor nații au undă verde? Cînd semeni vînt, e firesc să culegi doar furtună.

    Astăzi, în România sunt trei partide importane, conduse de Ponta, Boc și Antonescu. Toți trei oameni tineri, din punct de vedere politic. Tineri, din generații comune și, totuși, atît de diferiți. Îmi pun întrebarea: în alegeri, tinerii se vor îndrepta către discursul de june activist comunist al lui Boc, sau către curățenia morală și pregătirea intelectuală a unor Antonescu și Ponta? Se vor lăsa seduși de promisiunile ferme, obiective, sau de demagogia găunoasă, aproape disperată? Nu am un răspuns, pot doar să sper că vor alege corect.

    În perspectiva vremurilor grele, poate foarte grele, care se anunță, cred că singura speranță a democrației este în politică, dar într-o politică de valoare. Numai cu această politică vom reuși să facem ca România să poată prospera, să nu devină o periferie a politicii și a vieții europene. Și mai cred în șansa tinerilor conducători politici de astăzi ai opoziției, care pot demonstra, într-adevăr, care sunt valorile social-democrației ori ale liberalismului, aplicate într-o țară care are nevoie de valori mai mult ca oricînd.

    Continuare
  • 81 comentarii

    7390 vizualizari

    Unde am gresit la ”meciul” cu Franta

    Unde am gresit la ”meciul” cu Franta



    La meciul cu Franța nu s-a vorbit atît de mult de jocul propriu zis cît de faptul că presa franceză ne-a tăbăcit pentru gazonul deplorabil ori pentru anumite caracteristici naționale. A venit, mai ales, deja celebra emisiune "Les Guignols de l'Info" de la Canal +, unde prezentatorii au spus despre români că sunt cerșetori, păduchioși șamd, iar spiritele s-au inflamat, la noi, apărînd o droaie de comentarii nervoase. Cred însă că, atît în ce privește meciul de fotbal, cît și comentariile, noi, românii, am făcut cîteva greșeli tactice, după cum voi relata mai jos.

    "Nu sunt sigur că meciul va începe pentru că atunci când arbitrul va arunca moneda în aer pentru a stabili împărţirea terenului, nu e sigur că o să cadă pe pământ, cu toţi românii ăia acolo" a spus unul dintre protagoniștii emisiunii mai sus pomenite. Și a continuat în aceeași notă. "Trebuie să ne temem de contactul direct cu românii pentru că au păduchi” etc.

    Întrebarea e, ce ne-a oprit să facem și noi cîteva observații de același calibru, că doar sunt și la noi prezentatori, realizatori, presă, emisiuni, șugubeți?
    Și ce ce-a oprit să aplicăm cîteva strategii secrete chiar pe terenul de joc, odată ce tocmai meciul de fotbal a declanșat bășcăliile la adresa românilor?

    Spre exemplu, Pițurcă ar fi trebuit să își pună jucătorii să vorbească pe teren, la încălzire, în germană; nici picior de francez nu ar mai fi ieșit de la vestiare și cîștigam cu 3-0 la masa verde.
    Sau șampania pregătită de ai noștri pentru victorie – rămasă nebăută – putea fi pocnită înaintea partidei: francezii ar fi capitulat fără condiții. La urma-urmei, de asta s-au interzis și artificiile la Disneylandul din Paris, pentru că imediat ce începeau să bubuie, mai toți parizienii o luau la fugă spre Elveția.

    În pauza meciului, același Pițurcă ar fi putut să îl întrebe pe omologul francez de ce toți jucătorii săi sunt bronzați la subsuori, sigur ar fi reușit să îl enerveze. Ori să îl întrebe dacă e adevărat că pe e-bay se vînd arme franceze din ambele războaie însoțite de următorul anunț: ”Stare perfectă, a fost încărcată doar odată și niciodată folosită”.

     O altă greșeală a selecționerului nostru a fost că a ales contra Franței jucători de viteză, precum Bănel Nicoliță, cînd se știe că nimeni nu îi întrece pe francezi la goană. Probabil de aia marii producători de pantofi de alergat, Puma și Adidas, sunt germani, dar au făcut marile vînzări în Hexagon.

    Pînă acum vreo zece ani, francezii mergeau la mondiale doar ca să învețe cum se spune ”Iertați-ne” în vreo 17 limbi diferite.
    Acum cîțiva ani, au luat, e drept, Cupa Mondială, dar toată lumea s-a mirat că au cîștigat ceva, în premieră, fără ajutorul unei coaliții internaționale.

    Cît despre terenul plin de gropi, nici nu e de mirare că a fost criticat de oaspeți: de cînd e lumea, francezii nu prea sunt familiarizați cu tranșeele. Puteam să le explicăm, însă, că arată așa pentru că am căutat melci să le facem o tocană  după partidă. Să zică mersi, în schimb, că nu a plouat în ziua meciului, la București; se știe că din cauza ploii, nemții au ocupat cîndva Franța cu cîteva zile întîrziere.
    Nici nu e de mirare că generalul american Patton a spus că preferă mai degrabă o divizie de nemți în față decît una de francezi în spate.
    Ori că, spun gurile rele, adevăratul drapel al Franței e o cruce albă pe fond, de asemenea, alb. Asta după ce s-a dovedit științific că, în caz de alertă francezii au o strategie de rezervă în patru timpi: fugă, ascundere, capitulare și colaborare.
    Să ne amintim și cum explica Jay Leno faptul că francezii au refuzat să se implice în lupta contra lui Saddam: ”De ce ne-ar fi ajutat să facem asta, cînd ei nu ne-au ajutat nici măcar să îi scoatem pe germani din Paris?”.

    Poate că, într-adevăr, în română, la coș de gunoi se spune ”București”, dar se aude prin tîrg că în franceză ”Hello” se traduce ”Mă predau!”, iar ”Maginot” se traduce ”Bun venit”.

    Și da, or fi românii păduchioși, dar nu ei au dezvoltat industria parfumurilor doar ca să nu se mai simtă mirosul de sudoare. Și nici nu au început să folosească usturoiul doar ca să își îmbunătățească aroma gurii.
    Poate de aia englezii susțin că francezii produc brînză puturoasă ca să nu li se simtă mireasma proprie în încăpere, iar dacă vrei să scoți un francez din cadă, cel mai sigur e să îi arunci acolo o bucată de săpun. Același săpun al francezilor despre care se spune că e cel mai sigur loc dacă îți ascunzi banii sub el. Iar răutăcioșii de americani susțin că francezii poartă cravate galbene doar pentru că le asortează la dinți.

    Lăsînd gluma deoparte, probabil că acesta e singurul mod în care ar trebui să reacționăm la miștocăreala franceză: fără supărare. Doar amintindu-le că și ei mai au, pe ici, pe colo, cîte un schelet în dulap.
    Nu degeaba fostul candidat prezidențial John McCain spunea, nu demult, că Franța îi amintește de o glorie a cinematografiei interbelice care ar vrea să epateze, în continuare, dar, din păcate, nu o mai ajută fața.
     

    Continuare

    Tag-uri:

  • Pagina:

    1 2
Dan Ioan Popescu
Cautare
Galerie foto
Cele mai noi articole
rss
  • Nevoia de simboluri, nevoia de unitate

    Una dintre marile probleme morale ale României de astăzi, o remarcă tot mai multă lume cu durere, e lipsa de simboluri autentice, ori de prețuire corespunzătoare pentru cele,...

  • Si totusi, are Romania ministru al Economiei?

    La cîteva luni de la instalarea USL la putere se înregistrează și lucruri bune și mai puțin bune. Pe de-o parte s-au reparat multe dintre nedreptățile comise de fosta g...

  • Ultima sansa a Romaniei

    "Doamnă, opriţi-vă o secundă, vă rog frumos! Ajunge! A fost o săptămână cumplită de războaie, de supărări. Săptămâna aceasta vreau să ne apucăm de ceea ce de fapt ...

  • Guvernul MRU sau cind politicienii nu stiu sa piarda elegant

    Guvernul Ungureanu a căzut după numai 78 de zile și acum își face bagajele, dar dovedește, cu vîrf și îndesat, că toate școlile și bibliotecile din lume nu pot im...

Cele mai noi comentarii
  • ios:

    It's гemаrkable to pay a vist this weЬ site and reading the views of all friends about his paraɡraph, while I amm also keen of g...

  • riderblogzone:

    Nice replies in return of this query with solid arguments and telling all about that.

  • شركة تنظيف خزانات بالطائف:

    It's awesome designed for me to have a web page, which is beneficial in favor of my knowledge. thanks admin

 
Care e cea mai ineficienta institutie?
vezi rezultatele
Arhiva