Opinia mea este că intelectualii au obligația morală să se integreze în politică.
Afirmația de mai sus nu îmi aparține, a fost rostită de Corneliu Coposu  la vreo trei ani după revoluție, într-un interviu dat Europei Libere. Azi, și Coposu și Europa liberă au intrat în legendă, dar problema implicării intelectualilor în politică a evoluat oricum, numai în sensul enunțat de Senior nu. Din păcate pentru societatea românească, aș îndrăzni să spun...
Situația devine de-a dreptul dramatică și ar trebui să constituie o temă mult mai importantă, pe agenda principalelor partide de la noi, decît este de fapt, dar acest lucru, straniu, nu se întîmplă. De cîțiva ani, nu mulți, se constată o îndepărtare vertiginoasă a intelectualilor autentici de politică, iar efectele sunt greu de cuantificat.

La scurtă vreme după alegeri, președintele PNL, Crin Antonescu, declara că vrea să deschidă porțile partidului spre nume noi, de valoare, în condițiile în care PNL ar fi funcționat, în ultimii ani, ca o structură mai degrabă închisă. A trecut destul timp de atunci și nu am auzit de nicio înscriere răsunătoare în partid. PSD a pierdut cîțiva oameni de cultură, inclusiv pe academicianul Răzvan Theodorescu, dar de venit, de asemenea, nu a venit nimeni în loc. Cît despre PDL, acest partid arată aproape zilnic românilor cum trebuie să fie umilit un intelectual care s-a aventurat în politică. Mă refer, desigur, la cazurile lui Cristian Preda, Sever Voinescu șamd, care au ajuns să fie batjocoriți cu aprecieri de genul ”ăștia nu au condus la viața lor decît musafirii la lift”.

Intelectualii – puțini, oricum - nu se mai încumetă să intre în partide decît înaintea alegerilor, contra unui fotoliu de candidat, lucru nu tocmai lăudabil nici pentru ei. După ce îl obțin, în general amuțesc și se autoizolează, astfel că trecerea prin parlament este, cel mai adesea, o experiență  ștearsă, marcată doar de anumite avantaje materiale. În primii ani de după revoluție, altfel stăteau lucrurile, aveam chiar un partid întreg perceput ca fiind al intelectualilor, mă refer la partidul Alianța Civică, care grupa nume de talia lui Manolescu, Antonesei, Augustin Doinaș, Radof, Stelian Tănase și alții. Convenția Democrată era condusă de un universitar de prim rang, Emil Constantinescu, iar organizații precum Alianța Civică mergeau mînă în mînă cu partidele din CDR. Alte nume grele dețineau poziții importante în structuri politice și constituiau voci de luat în seamă. PSD avea, la rîndul său, un număr zdrobitor de intelectuali de calitate, artiști, scriitori, universitari, academicieni șamd. Disputele zilei cuprindeau pozițiile Anei Blandiana ori ale lui Andrei Pleșu  în raport cu cele ale lui Oliviu Gherman ori Dinu Săraru. Din păcate, locul tuturor acestora e luat, în ultimii 7-8 ani de figuri sinistre ale showbizului, de intelectuali cu diplome livrate la kilogram și chiar de interlopi. Noile CV-uri politice sunt garnisite cu studii inventate, cu burse fantomatice, cu treceri neștiute pe la universități inexistente. Candidează oameni cu dosare penale ori cazier.

De pe scena politică pleacă Răzvan Theodorescu, dar intră în scenă Teo. Se duce seniorul Alexandru Paleologu și vine, în schimb, mult mai caricaturalul său fiu. La țărăniști, Coposu devine statuie, locul lui e luat de Aurelian Pavelescu. Ion Iliescu se estompează, ca simbol al stîngii, iar locul lui se pregătește să fie luat de Dan Diaconescu. La PD a apus epoca lui Petre Roman, școlit la Toulouse, cu cinci limbi străine la activ, și se anunță cea a Elenei Udrea, instruită la Colegiul de Apărare. UDMR încă ”rezistă”, grație imaginii de intelectual autentic a lui Marko Belo, dar pînă și el a trecut prin umilința de a fi anchetat penal în regimul Băsescu pentru niște...cărți de poezii.

Una peste alta, intelectualii de la noi încep să ia distanță radicală de politică. De ce fac asta? Simplu: din dezgust. O vorbă veche spune să nu te amesteci niciodată cu proștii, pentru că cei din jur ar putea să nu observe diferența. Oamenii de valoare din România, atunci cînd nu emigrează, desigur, nu vor să se mai amestece în troaca numită scenă politică. Un filosof de marcă nu se simte bine cînd e obligat să stea în băncuța parlamentară lîngă un derbedeu recoltat dintre cocalarii periferiei. Iar o femeie care și-a clădit din greu o carieră universitară nu va suporta, în grupul parlamentar, dictatura și ifosele unei foste traseiste de centură. Cînd România alege să fie condusă de un ”intelectual” cu trei ani de școală marinărească în locul, să zicem, unui Havel autohton, să nu ne mai mire că circul televizat în direct și porcăiala parlamentară devin reguli de zi cu zi.

Că veni vorba, mai nou, președintele e acuzat că a pocnit un cetățean, băut fiind, din ce se spune, după o repriză la Cireșica. (Desigur, nu putea ieși băut de la Filarmonică). Nu știu dacă e adevărat, grav e că, și dacă s-ar dovedi asta, nu ar mai surprinde pe absolut nimeni. Cînd poporul seamănă, la urne, vînt, invariabil culege furtună...

Inițiativa legislativă a unei senatoare PSD de a curăța siteurile de înjurături ar putea fi demnă de laudă, dacă nu ar semăna cu efortul măcinării unui zid prin rîcîire cu unghia. Probabil tocmai de asta efectul care s-ar obține ar fi mai degrabă unul păgubos decît o autentică reformă morală, dacă îi putem spune altfel.

E și firesc să fie astfel, atît timp cît internauții înjură, cel mai adesea, clasa politică, în postările din subsolul a diverse articole, iar dacă fac asta cu atîta îndîrjire, poate ar trebui să elimină cauza și nu efectul. Cînd o țară are un șef de stat specializat în ”hă-hă-hă”, în ”păsărico” sau în ”țigancă împuțită”, cînd premierul spune despre un jurnalist, la TV, ”derbedeul dracului”, cînd miniștri și senatori vorbesc pe posturile TV ca pe maidan, iar fenomenul se agravează de la un an la altul, nu postările cititorilor ar trebui să ne îngrijoreze. Ci felul în care buletinele de vot băgate în urne ar trebui – și nu reușesc - să ne aducă la conducerea statului oameni cu o solidă pregătire intelectuală, cu realizări în domeniile de activitate, pînă la intrarea în politică și, foarte important, cu cei șapte ani de acasă.

Din păcate, ultimii ani au adus cu sine în politică valuri de analfabeți, de ratați profesional, de gîngavi și libidinoși, gata să se încaiere și la propriu pe micile ecrane. Există, desigur, și oameni de calitate, de autentică valoare, în politică, dar se simt din ce în ce mai stingheriți de obligația de a lucra, cot la cot, în partid sau în parlament, cu autentici derbedei, care se comportă mai rău decît pe maidan. La cum evoluează (involuează) lucrurile, va veni curînd, poate, ziua cînd o încăierare în parlament nici nu va mai fi o știre de prime time. Campaniile electorale sunt, și ele, tot mai violente, de la un ciclu electoral la altul. Faptul că unii români de rînd sunt mai slobozi în exprimare atunci cînd comentează acțiuni politice, pe forumurile ziarelor, ar trebui să dea de gîndit în alt mod decît își propune să o facă proiectul legii anti-înjurături.

Ar trebui văzut de ce s-a ajuns la asemenea acumulări de frustrare și de nervi la nivelul oamenilor simpli, cine se face vinovat de asta și cum ar trebui detensionat nu internetul, ci societatea românească în ansamblu. Deocamdată, nu cred că e un lucru rău faptul că netul funcționează ca un Hyde Park autohton, mă refer la acel loc celebru din Londra, unde oricine poate ține cuvîntări aspre contra guvernului sau Reginei, fără teama că va fi arestat pe loc. Pe de altă parte, s-ar putea ca introducerea de sancțiuni la adresa publicațiilor electronice care nu blochează la timp înjurăturile să genereze forme nedorite de cenzură, mergînd pînă la lichidarea completă a postărilor, pentru că ar trebui angajate persoane care să supravegheze non-stop forumurile, iar asta ar împovăra și mai mult, financiar vorbind, o presă pentru care, și așa, nu mișcă nimeni un deget. Ba, dimpotrivă, unii par ferm hotărîți să o lichideze, total sau parțial, prin orice mijloace.

De ceva vreme, în România asistăm la debutul unui soi de Big-bang politic ale cărui consecințe ar putea deveni dramatice în perioada următoare. În loc ca ravagiile crizei economice să deschidă punți de legătură între partidele politice, responsabile cu bunul mers al treburilor în țară, observăm, dimpotrivă, cum orgoliile ieftine le fac să se depărteze vertiginos unul de celălalt, preferîndu-se un soi de nebunească tenbtativă de salvare pe cont propriu. Salvare de la ce? De la obligația de a acționa în interesul țării? Dar asta e rațiunea de a exista a forțelor politice.

Logica democrației nu ține de alegeri pe bandă rulantă, de aplauze la comandă, de referendumuri perpetue. Logica democrației ține de felul în care, după alegeri, forțele politice rezultate își armonizează pozițiile astfel încît să ofere o conducere eficientă a statului. Nu e un lucru ușor, dar cine nu e capabil nu are decît să stea pe margine. Dreptul parlamentului e în primul rînd dreptul alegătorilor, iar faptul că unele partide iau mai multe voturi decît altele nu înseamnă că deține drepturi absolute derivînd din aceste acțiuni. Și partidele care sunt în opoziție au primit votul unor cetățeni, iar aceștia au la fel de mult dreptul de a fi reprezentați. România nu aparține exclusiv votanților lui Băsescu ori fanilor PSD.

Este aberantă și păguboasă teoria des vehiculată în ultima vreme potrivit căreia e necesar să ne năpustim din nou la urne, pentru că actuala conjuctură parlamentară nu mai dă randament. În primul rînd, Constituția stabilește clar o anume periodicitate electorală, iar a călca acest lucru în picioare este un pericol extrem pentru democrație. La urma-urmei, nu garantează nimeni  că un nou rînd de alegeri ar limpezi lucrurile. Unii au cam uitat că politica e știința negocierii, a compromisului, a înfrîngerii orgoliilor personale în numele interesului național. Avem un partid, spre exemplu, PDL, care a inclus în statut, cîndva, interdicția de a forma o alianță cu PSD. Cînd i-a venit bine, a renunțat, discret, la ea. Un lider marcant al PNL declară zilele astea că o colaborare cu PDL e imposibilă pînă în 2015. A calculat la fix și i-a ieșit fără zecimale. Alt lider, al PSD, știe sigur că partidul său nu trebuie să ajungă la guvernare fără alegeri, anticipate sau ba. Toate aceste rigori de operetă încalcă exact natura politicii, adică știința negocierii, cum spuneam mai sus.

În management, se spune că un șef bun e cel care poate lucra inclusiv cu subalternii care îi sunt incomozi, un șef prost e cel care nu poate lucra pînă nu face ”curățenie” și nu își aduce oameni obedienți. A încerca în politică să ”limpezești” situația prin metode radicale (anticipate, suspendări de președinte, dizolvări de parlament, modificări repetate ale Constituției șamd) nu face decît să complice exponențial situația. Cînd nu ai majoritatea necesară trebuie găsite formule echitabile pornind de la situația existentă pe eșicihierul politic, așa cum a rezultat el din alegeri. În niciun caz nu răstorni totul cu fundul în sus în căutarea situației ideale, care, cel mai adesea, nu vine niciodată. Se spune că guvernarea CDR a fost cea mai rea, iar asta s-a întîmplat nu pentru că ar fi avut oamenii cei mai slabi, ci pentru că partidele din coaliție s-au dovedit incapabile să își armonizeze pozițiile. Orgoliile și meschinăriile politice au fost mai importante decît binele comun. Traian Băsescu ar trebui să știe asta, doar a fost, și în acea vreme, un factor la fel de ”liniștitor” pe cît este în prezent.

Greșelile de acest tip le face, însă, în acest moment, nu doar puterea, ci și opoziția. În locul unei încercări de așezare la masa discuțiilor a principalelor forțe politice, așa cum e firesc atunci cînd criza economică se conturează drept un dușman comun, asistăm, dimpotrivă, la o depărtare vertiginoasă una de cealaltă și la alegerea unor poteci individuale. PDL decretează permanent că opoziția și mogulii reprezintă dușmanul de clasă, răul absolut, PSD s-a decis, brusc, să meargă singurel spre un ipotetic 51% în alegeri, PNL dă în toată lumea, inclusiv în cei alături de care a mers o bună perioadă de timp în trecutul apropiat. Confuzia la nivelul alegătorilor e totală, nici nu e de mirare că apare tot mai mult nostalgia după partidul unic.

Imaginați-vă o armată în război în care fiecare corp militar, artilerie, infanterie, marină, aviație, tancuri șamd vrea să aibă dreptul de a impune propria strategie de luptă, în disprețul celorlalți camarazi, invocînd diverse pretexte (militari mai numeroși, dotări mai ample, ofițeri mai bine pregătiți). Evident, s-ar alege praful și de oaste și de țara pe care o apără. Numai armonizarea rațională, inteligentă, poate asigura succesul unei campanii de luptă. De ce ar fi altfel în politică, mai ales atunci cînd un dușman precum criza economică mondială e mai redutabil chiar decît o mie de divizii de tancuri?

Mulți vor fi tentați să zîmbească, dar există informații demne de toată încrederea în acest sens. Elena Udrea e profund interesată să candideze la primăria generală, dar întrebarea e din ce direcție va ataca? Dinspre dreapta sau dinspre stînga? Din ce am auzit în cercuri de vîrf, ministrul Turismului își pregătește, discret, transferul direct la șefia UNPR, partid care are de organizat un congres în următoarele 7-8 luni, pentru că primul lor for a fost o improvizație de moment. Atunci e programat și transferul puterii, în mîinile doamnei de la Turism. Prin trecerea la UNPR, motivată, să zicem,  de absența unei reale dorințe de reformă în PDL, Udrea va scăpa de o bună parte a balastului negativ care se acumulează tot mai mult în cîrca acestei formațiuni. În plus, să nu uităm că relațiile dintre familie Cocoș și gașca lui Gabriel Oprea sunt vechi și profund consolidate, în special afaceristic. De altfel, din ce am auzit, Dorin Cocoș se vede aproape în fiecare zi cu Oprea sau cu vreunul dintre apropiații săi. Foarte interesant de observat, în ultima vreme se face mare tapaj în presă pe tema afacerilor tot mai înțepenite ale familiei Cocoș, la un pas de faliment. E vorba, mai degrabă, de o ”curățare” a imaginii ministresei, care va deveni, brusc, mult mai săracă, în curînd, și mai apropiată de cei mulți și necăjiți. Poate mă înșel, dar ceva îmi spune că nu. Vom vedea curînd dacă am avut sau nu dreptate. Un lucru e sigur: curînd, se vor petrece mutații spectaculoase în politică, pentru că actuala criză va lăsa urme adînci de tot în trupurile multor politicieni. Iar pe alții îi va transforma, chiar, în cadavre...

Pentru prima dată după ani buni, sondajul dat azi publicității de către IPP atestă revenirea stîngii pe primul loc, acolo unde s-a aflat atîta vreme după revoluție.

Astfel, PSD, UNPR și PRM adună 54% din voturile celor care s-ar prezenta la urne, în timp ce PDL, PNL și UDMR au doar 43%. Spre comparație, un sondaj CSOP din mai anul acesta dădea gruparea PDL-PNL-UDMR la 55%, în timp ce PSD-PRM-UNPR aveau doar 42%. În februarie, un sondaj CURS dădea PDL-PNL-UDMR cu 58%, în timp ce PSD și PRM (UNPR nu exista) adunau doar 38%. Acum trei ani, spre exemplu, în februarie 2007, un sondaj IMAS acredita grupul PNL-PD-UDMR-PLD cu 64%, în timp ce PSD-PRM aveau doar 24%.

Sondajul de azi confirmă profețiile din ultimele luni ale analiștilor politici, potrivit cărora alegerile viitoare vor fi o afacere strict de stînga, în timp de dreapta se va plasa mult mai jos. Cu toate acestea, cifrele sunt suficient de spectaculoase pentru a nu îți pune întrebarea unde se va opri căderea dreptei românești, pînă la alegeri?

Devastatoare sunt, din păcate, și datele potrivit cărora 81% dintre români cred că România se îndreaptă într-o direcție greșită, în timp ce un procent minuscul, de 15%, cred că direcția e bună. Probabil e vorba de cei cîțiva votanți pe care îi mai are PDL, plus alți cîțiva ”derutați”...Trebuie spus, din capul locului, că 81% este cel mai mare procent de acest fel care s-a înregistrat, vreodată, în vreun sondaj de opinie post decembrist. Probabil surclasează chiar și un ipotetic sondaj de acest fel care s-ar fi făcut înainte de 1989, ceea ce grăiește de la sine.

”M-am saturat de votul batrinilor infricosati! Ca si acum cincisprezece ani, ca acum zece ani, ca acum patru ani, pesedeii, cu Nastase si Iliescu ai lor, sint votati masiv de indivizii incapabili sa-si aduca vreo contributie la viata sociala a tarii. Luati la bani marunti, ei sint tocmai generatia care, prin indiferenta, supusenie, lasitate si oportunism la scara nationala, au adus tara la starea de faliment din 1989. Ei sint generatia salvata de la inec de Ion Iliescu in 1990, cind au fost trecuti masiv la pensie. Desi ne-au lasat o tara in ruina, au pretentii la pensii mari si la gratuitati masive: la autobuz, la incalzire, la tratament, la spitale, la medicamente. N-au produs si nu produc nimic, dar continua sa fie stapinii nostri din umbra. Miliarde de dolari au fost virate - legal sau ilegal - spre plata pensiilor, pentru ca de acolo venea votul cel gras: votul neputintei si-al inapoierii programate”.

Daca am înlocui cuvîntul ”bătrîn” cu ”evreu”, probabil că Hitler ar fi fost mîndru de asemenea discurs. Numai că el nu datează de pe vremea naziștilor. Ci de pe vremea cînd regimul Băsescu făcea ultimele repetiții pentru a intra în pîine, în decembrie 2004. Textul de mai sus nu a fost postat pe siteul organizației ”Noua Dreaptă”, sau ”Noii legionari”, ci a apărut într-un prestigios cotidian național, unde semnau elitele grupate în spatele noii vedete politice a României, alianța D.A. Și nu e creația vreunui nostalgic fascistoid, ci a distinsului intelectual Mircea Mihăieș, numit ulterior de Băsescu în conducerea Institutului Cultural Român. La vremea respectivă a produs vîlvă, a fost amendat, chiar, de către Consiliul Anti-Discriminare, dar și-a atins cu vîrf și îndesat scopul: a reușit să anatemizeze și mai mult generația de vîrsta a treia și să creeze noi prăpastii ale vrajbei între români. Pe atunci, credeam că e vorba de un exces de zel de moment, de un delir publicistic provocat de dorința de remarcare pe lîngă noii jupîni ai țării. M-am înșelat, și constat abia astăzi cît de mult.

În realitate, articolul lui Mihăieș developa strategia pe termen lung a noilor guvernați, de exterminare prin orice mijloace a pensionarilor, doar pentru vina de a fi mai apropiați de stînga decît de dreapta. Mulți se întreabă, acum, de ce insistă Băsescu pe reducerea pensiilor, ori măcar pe impozitarea lor, pe anularea dosarelor de pensionare medicală a unor români șamd. Mereu și mereu, aceiași obsesie vizavi de pensionari...Ni se explică, savant, că pensiile sunt prea mari și trebuie tăiate, că bătrînii sunt niște asistați social, că România are prea mulți pensionari șamd.

O propagandă de-a dreptul nazistă, încurajată de un partid de guvernămînt și de un șef de stat care știu foarte bine că nu vor putea rupe niciodată voturile vîrstnicilor, așa că e mai bine să îi ”execute”, fie printr-o culpabilizare morală și o presiune psihică menită să îi îndepărteze de urnele de vot, fie, efectiv, prin lichidarea fizică. Par vorbe mari, dar cînd prețul medicamentelor crește cu 700% nu putem decît să ne amintim cu amărăciune de bancul celebru de acum un sfert de secol, de la radio Erevan: ”Dle.Ceaușescu, dar cu cianură ați încercat?”.

În fapt, pensionarii nu sunt asistați social, iar pensiile lor nu sunt daruri de la statul atotpututernic și milostiv. Ei sunt plătiți din proprii bani, puși deoparte în anii de muncă. (Dacă am retrocedat bunurile foștilor proprietari, cum am putea refuza să ”retrocedăm” celor care au muncit banii colectați de stat) Ba, mai mult, ei sunt cei care, paradoxal, sponsorizează statul și nu invers. Mai exact, românii contribuie mai mult decît este nevoie pentru pensiile lor, pentru că media de vîrstă a romînului face ca el să nu trăiască decît 18 ani după pensionare (22 de ani femeile, 14,7 ani bărbații), în timp ce stagiul de cotizare este, conform datelor oficiale, de 32,6 ani. Aceleași stastici atestă că românii ar trebui să primească o pensie medie de cca.11 milioane de lei vechi, judecînd după contribuțiile lor la bugetul de pensii. Asta înseamnă cu vreo 70% mai mult decît pensia medie actuală, dar să nu uităm că o eventuală impozitare a pensiilor, care se dezbate aprig acum, ar putea modifica încă și mai dramatic acest procent. 80% din pensiile din România sunt sub 1.000 de lei, iar peste doua treimi dintre acestea sunt sub 550 de lei. Și atunci, unde mai este statutul de ”asistat social”, cum mult îi place să repete, iar  și iar, președintelui Băsescu?

În fapt, cred că problema actualilor guvernanți ar putea fi rezolvată mult mai simplu, fără atîtea strategii anti-pensionari justificate doar de vina acestora că se simt mai bine protejați de social-democrație: să se dea o ordonanță de urgență prin care să se interzică celor peste 60 de ani să voteze și cu asta basta. Sau, și mai bine, să se interzică votul celor de stînga, per ansamblu. Nici nu vom mai asista la genocidul pensionarilor și, poate, în felul ăsta, mai recuperează și PDL din procentele care i se duc pe apa Sîmbetei, în sondaje.

Opoziția actuală se confruntă, după părerea mea, cu o situație neobișnuită: două partide importante, PSD și PNL, au probleme legate de identitatea unui prezumtiv premier și a unui președinte, deși situația politică este suficient de complicată pentru a furniza surprize majore și răsturnări de situații.

Astfel, dacă PNL stă relativ bine la capitolul candidat prezidențial, mă refer la Crin Antonescu, cel care a făcut o figură bună la ultimele alegeri, nu același lucru se poate spune de un eventual premier, unde nu prea se întrezărește nicio figură liberală marcantă. Necazul e că PNL ar avea mai degrabă nevoie de un lider bine văzut ca premier, unul capabil să transmită mesajele economice corecte către electoratul liberal, mai ales în condițiile în care măsurile care au adîncit criza economică în România nu aparțin unui partid de stînga, ci unuia de dreapta, am numit PDL.

PNL poartă, deci, o dublă povară: trebuie să arate alegătorilor că merită încredrea lor, și trebuie să o facă împotriva ”curentului” de opinie, mai mult ca sigur anti-dreapta, care se va înregistra la viitoarele alegeri. Pe de altă parte, șansele ca PNL să dea președintele țării sunt mai mult decît reduse, deci un nou argument că nu îl ajută prea tare să aibă un candidat prezidențial redutabil.

PSD, în schimb, e favoritul hîrtiei la prezidențiale, numai că al său candidat are o mică problemă: e sublim, dar lipsește cu desăvîrșire. Victor Ponta ezită să își asume această responsabilitate, și poate că nu greșește, avînd insuficientă experiență a competiției de vîrf. De altcineva nu se vorbește nici măcar teoretic. Iar timpul trece. După părerea mea, PSD trebuia să aibă deja conturată o opțiune pentru Cotroceni, așa cum a avut încă din 1992 pentru 1996, din 1997 pentru 2000, ori din 2000 pentru 2004. Chiar și în mandatul lui Geoană se știa că el își va asuma candidatura prezidențială; acum, însă, e liniște, sub acest aspect.

Chiar dacă mai sunt patru ani, PSD, ca partid de opoziție, are nevoie de o perioadă mai lungă pentru a-și promova un candidat, mai ales dacă el va fi reprezentantul noului val din politică. În plus, nu bagă nimeni mîna în foc că actualul președinte nu ar putea face, din nou, obiectul unei acțiuni de suspendare din funcție, care de această dată i-ar putea fi fatală, politic vorbind. PSD, ca mare partid, nu și-ar permite, în acest caz, să fie prins cu garda jos, fără un candidat prezidențial bine înfipt ca atare în mentalul colectiv. Tocmai de aceea, poate nu ar strica să se abordeze și să se clarifice această problemă în toamnă, la congresul extraordinar pe care aud că Victor Ponta vrea să îl convoce, pentru definitivarea statutului partidului.

Majorarea TVA va aduce cu sine creșteri substanțiale de prețuri, asta o știu deja toți românii din relatările media. Există, însă, și efecte colaterale despre care s-a vorbit mai puțin sau deloc, dar care nu vor întîrzia să apară, iar ele s-ar putea dovedi chiar mai rele decît scumpirile propriu-zise.

Despre ce este vorba? În acest moment, urmare a deciziilor guvernului, marii retaileri, afaceriștii de top din domeniul bunurilor de larg consum, se confruntă cu cea mai mare provocare: vor majora prețurile pe măsura creșterii TVA, păstrîndu-și profiturile intacte, sau vor accepta să păstreze prețurile la actualele cote, diminuîndu-și profiturile? Să nu scăpăm din vedere un element extrem de important din ecuație: devalorizarea monedei naționale va avantaja exportatorii, atîția cîți mai sunt, dar va scumpi importurile, ceea ce se va reflecta, de asemenea, în prețuri. Problema este că, după părerea mea, marii importatori vor încerca și o a treia cale, în raport cu cele două descrise mai sus: e vorba de identificarea unor produse de import de mai proastă calitate, care să permită menținerea unor prețuri asemănătoare celor actuale. Altfel spus, iei salamul la același preț, dar nu mai e din carne, ci din resturi șamd.

O altă metodă, practicată deja pe o scară nepermis de mare, dar care sunt convins că se va extinde exponențial, va fi importul de produse expirate, de care depozitele altor state occidentale gem în permanență, în așteptarea debarasării, știut fiind că, la ei, legislația e nemiloasă în asemenea cazuri. Astăzi, conform datelor oficiale, România e țara europeană cu cele mai multe reclamații la Protecția Consumatorului, deși românii sunt cunoscuți pentru lipsa de încredere în măsurile statului. În curînd, însă, fenomenul va scăpa complet de sub control. Piața va fi invadată de produse proaste, expirate sau refuzate de alții, dacă e să ne amintim doar recentul scandal de la Ploiești, unde regia de transport a cumpărat, cu voioșie, un lot de troleibuze germane refuzate de elevețieni pentru probleme tehnice grave. Să ne amintim cum, după revoluție, piața din România fusese invadată de cafea atît de ieftină încît reprezentantul unei mari companii occidentale își manifesta public stupefacția că s-a putut găsi undeva, în lume, un asemenea preț. Sau cazul unor  țigări occidentale care invadaseră prin 1992 piața, la un preț excelent, dar s-a aflat ulterior că reprezentau un lot interzis de autoritățile din țara producătoare din cauza excesului de gudron. De ce să distrugi un produs, însă, cînd îl poți vinde în România și să îți recuperezi paguba? Vor reveni în forță afacerile cu produse second-hand, care începuseră să își dea duhul în prima parte a anilor 2000, după mega-succesul de după 1989, dar va crește și contrabanda, pînă la cote de neimaginat. După ce abia apucaseră să guste, un  strop, din beneficiile sistemului de viață occidental, mi-e teamă că, din cauza sărăciei, românii se vor întoarce, curînd, la perioada așa-numitei tranziții sălbatice de după căderea comunismului, cel puțin pentru cîțiva ani buni de aici încolo.

Am citit în presă că la ședința de guvern de sîmbătă, cînd s-a decis urcarea TVA la 24%, ministrul Finanțelor a venit cu ideea impozitului progresiv și a unui impozit pe profit de doar 10%. Numai că i s-a dat rapid peste degete, pe motiv că o asemenea decizie s-ar fi pliat pe mesajele și soluțiile PSD, iar puterea nu își poate permite un asemenea risc, electoral vorbind. Citind asemenea dezvăluiri năucitoare ai fi tentat să crezi că drama României o constituie faptul că barca națională se scufundă, iar marinarii din ea se ceartă pe cine să dea vina. În realitate, cred că, pragmatic vorbind, lucrurile sunt mult mai simple. Mai exact, drama României este că e condusă de o grupare politică foarte capabilă să distribuie (citește să facă praf) banii bugetului de stat, dar complet neputincioasă cînd e vorba să îi producă. Ultima guvernare capabilă să producă bani a fost, din nefericire, cabinetul Năstase, care a lăsat în visterie, cînd a plecat de la putere, miliarde bune de dolari. Controversați sau nu, miniștri de atunci, între care am avut și eu onoarea să mă număr, au ”produs” bani, pe care i-au atras către buget, deși investitorii străini nu dădeau năvală la noi, cum s-a întîmplat după integrarea în UE. Acum, de cîțiva ani de zile, asistăm la fenomenul invers: o mînă de politicieni, înfipți în vîrful grămezii după alegerile din 2004, nu fac altceva, de dimineață pînă seara, decît să arunce banii de la buget către cele patru zări. Desigur, prin cele patru zări puteți înțelege și, sau mai ales, clientela politică. Niciunul dintre actualii guvernanți nu a dovedit că e capabil să facă bani, iar cînd un mare afacerist autohton a spus că nu i-ar da pe mînă lui Boc nici măcar un butic să îl administreze, mult adevăr grăit-a. Un ministru e obligat să se comporte ca un afacerist autentic, să vizeze cît mai judicioasă distribuire a banilor de la buget, pentru a fi sigur că aceștia se întorc îndoit. Mucalitul de Ilie Năstase spunea odată că nu a declarat la poliție furtul cărții de credit a soției sale pentru că oricine ar fi luat-o, ar fi cheltuit mai puțin decît ea. Parafrazînd, România e o țară căreia puterea actuală i-a furat cartea de credit și, de cîțiva ani, își face de cap cu ea...